„Și așa mai departe”… Din două-n două fraze, Holden își afirmă neputința de a mai da explicații, de a continua câte o poveste, de a insista în a ne spune. O carte lejeră, cuceritoare prin simplitatea limbajului și prin caracterul atipic al băiatului „divorțat” de Pencey și de educația formală, dar care încântă prin cursivitatea gândului și ironia replicilor. Cele câteva zile pe care și le petrece în afara școlii, în „ispite” ale viitorului pe care nu știe cum să și-l construiască, sunt rod de idei înrădăcinate și crescute în mintea unui minor încă necopt, dar care-și cere dreptul la părere și catalogare și, în tic adolescentin, „așa mai departe”:
- Mie unul îmi plac locurile unde mai poți vedea, măcar din când în când, câte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decât să se scarpine în cot, să-și sufle nasul sau numai să chicotească ori mai știu eu ce.
- E drept c-am părăsit multe școli și multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărțirea e tristă sau neplăcută, dar când părăsesc un loc vreau să știu că plec. Altfel mă simt și mai rău.
- Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic și fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzația că dispari.
- Mi se întâmplă destul de des să spun „Mamă”! Mai întâi pentru că am un vocabular păcătos, și pe urmă pentru că uneori mă port ca un puști.
- Oamenii își închipuie întotdeauna că lucrurile sunt sută la sută cum spun ei.
- „Minunați”. Ăsta-i un cuvânt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De câte ori îl aud mi se face greață.
- Tare mă înfurie când oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată.
- Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puțin timp ca să-mi dau seama că mi se întâmplă un lucru.
- Sunt cel mai mare mincinos pe care l-ați cunoscut vreodată! E groaznic. Uite, de pildă, dacă mă duc la magazin să cumpăr o revistă și în drum mă întâlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sunt în stare să spun că mă duc la operă. E îngrozitor!
- Mi se întâmplă uneori să fac pe nebunul, așa, ca s-alung plictiseala.
- Când fac pe nebunul, mi se întâmplă destul de des să numesc oamenii „prinți”. Mă distrează.
- Ascultă, știi rațele alea de pe lac, la ieșirea dinspre sud a parcului? Lacul ăla mititel? Spune-mi, nu cumva știi unde se duc rațele când îngheață apa? Nu cumva știi?
- Dacă e un lucru pe lume care-mi displace e să mă culc când nu sunt obosit.
- Așa-i cu fetele. De câte ori se întâmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgostești puțin de ele, și pe urmă nu știi ce-i cu tine.
- Sunt unii oameni de care n-ar trebui să-ți bați joc nici chiar dacă merită.
- Nu trebuie neapărat să fii în amor cu o fată ca să ajungi s-o cunoști.
- Ne țineam de mână. Cu alte fete, când te ții de mână, ai impresia că mâna lor parc-ar muri într-a ta sau își închipuie că tot timpul trebuie să-și miște mâna, de parcă s-ar teme ca nu cumva să te plictisească sau mai știu eu ce. Jane era altfel.
- Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie.
- Era un tip din ăia care se tem că-i consideri homosexuali dacă nu-ți rup cel puțin patruzeci de degete când dau mâna cu tine. Ah, Doamne, tare nu pot să sufăr asta.
- Politețile astea mă ucid. Veșnic mă trezesc spunând „Îmi pare bine de cunoștință” unor oameni pe care nu mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuși, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăiești.
- Nenorocirea cu mine e că, de câte ori fac curte unei fete, am impresia că e deșteaptă.
- Mă plictisea, dar era foarte frumoasă.
- Așa sunt catolicii, încearcă întotdeauna să afle dacă ești și tu catolic.
- Dacă fata-i frumoasă când vine la întâlnire, cine se mai sinchisește ca a întârizat? Nimeni.
- Dacă faci ceva prea bine, după un timp, dacă nu bagi de seamă, începi să-l faci ostentativ.
- Nenorocirea cu fetele astea e că atunci când le place un băiat, oricât ar fi de măgar, spun despre el că are complexe de inferioritate, și când nu le place, oricât ar fi de drăguț sau oricât de mari ar fi complexele lui de inferioritate, spun despre el că-i încrezut. Și asta se întâmplă și cu cele deștepte.
- Asta-i nenorocirea cu intelectualii. Nu vor să discute serios decât când au ei chef.
- Asta aș face toată ziua. Aș sta de veghe în lanul de secară. Știu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta.
- Ăsta-i un lucru care mă enervează cumplit – când cineva spune că-i gata cafeaua și de fapt nu e.
- Dar, de multe ori, nu știi ce te interesează cel mai mult până nu începi să vorbești despre ceva care nu te interesează cel mai mult.
- Omul care cade nu poate simți sau auzi când a atins fundul. Cade, cade la nesfârșit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat și-au închipuit că nu-l pot găsi. Și care atunci au renunțat să mai caute. Au renunțat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat.
- Wilhelm Stekel: „Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorința de a trăi modest în slujba ei”.
