Ce faci când ai de ales între sânge, care pulsează în tine gene pe care nu ai vrea să le recunoști, și prietenie, care îți neagă decepțiile, și îți dă încredere în frumos și umanitate? Alegi prietenia! Pentru că dincolo de culoarea pielii și de lipsa unui comportament educat ca obligație, a școlii, strălucește bunătatea. Iar dincolo de legăturile familiale, de locuința pe care Lily o împarte cu un om pe care nu și-l recunoaște ca tată, se ambiționează un comportament violent, care impune și nu propune, care consumă, care omoară.
Lily e un exemplu de curaj pueril, de încredere în mai bine și în imaginea unei mame pe care nu o cunoaște, dar pe care și-o dorește muză, standard de frumusețe sufletească și iubire. Iar albinele îi devin motiv de contemplație. Pentru că fiecare pas pe care îl face, fiecare gest, e întregit de o paralelă din viața albinelor, care impun răbdare, analiză, atenție și simplitate.
O viață din care secretele se dezmint voluntar și involuntar, care se autoeducă învățând că speranța nu are întotdeauna rezultatul așteptat, care scade și crește, iubind.
Un roman care te provoacă să trăiești în rânduri, fără pauze, în excese:
- Felul în care zburau albinele, fără să caute vreo floare, zburând doar de dragul zborului, mă înduioșa.
- Albinele roiesc când stă să moară cineva.
- Cei care cred că nimic nu e mai îngrozitor decât moartea nu știu nimic despre viață.
- Mama a murit când aveam patru ani. E firesc să mori, dar, atunci când aduceam vorba despre asta, cei din jur începeau dintr-odată să-și privească unghiile cu multă insistență sau să caute vreun obiect inexistent pe cer și păreau să nu mă audă.
- Fetele orfane se cunosc după păr. Părul meu creștea în cel puțin unsprezece direcții diferite.
- Aveam totuși ochi frumoși, semănau cu ai Sophiei Loren, dar, chiar și așa, nici măcar băieții care-și purtau părul într-o chică încleiată strașnic cu Vitalis și care aveau piepteni prin buzunarele de la cămașă nu păreau să fie atrași de mine.
- Nu uram nimic pe lume mai mult decât bisericuțele de fete care încetau brusc să mai turuie atunci când treceam eu. Am început să-mi storc coșurile cu multă conștiinciozitate, iar atunci când se întâmpla să nu am nici unul, îmi rodeam pielițele din jurul unghiilor până-mi umpleam degetele de sânge. Mă gândeam atât de mult la felul în care arătam și mă purtam încât aveam impresia că mai degrabă mă prefăceam că sunt o fată în loc să fiu, într-adevăr, una.
- Voiam să aflu ce se întâmpla când doi oameni simțeau același lucru. Oare durerea se împărțea la doi, oare era mai ușor de îndurat, așa cum a simți bucuria cuiva părea s-o facă de două ori mai puternică?
- Am observat că, dacă ești atent la ochii oamenilor în primele cinci secunde în care se uită la tine, ai să vezi că adevăratele lor sentimente răzbat la suprafață preț de o clipă, înainte de a se ascunde din nou.
- Poveștile trebuie spuse, altfel mor, și când mor poveștile, nu ne mai putem aminti cine suntem și de ce suntem aici.
- Poate că eram pur și simplu atrasă de un lucru pe care nu-l puteam avea. Sau poate că dorința apărea atunci când avea ea chef, fără să țină cont de regulile după care trăim și murim.
- Albinele știu destulă geometrie încât să construiască șiruri întregi de hexagoane perfecte, cu unghiurile atât de impecabil trasate încât ai crede că folosesc rigle. Iau sucul din flori și îl transformă în ceva ce tuturor oamenilor din lume le place să-și pună pe biscuiți.
- Într-una din limbile eschimoșilor există treizeci și două de cuvinte pentru „iubire”. Și noi n-avem decât unul. Suntem atât de limitați, încât uite, tu ești nevoită să te folosești de același cuvânt atunci când spui că o iubești pe Rosaleen și atunci când spui că-ți place cola cu alune sărate.
- Unele povești trebuie înțelese la propriu, Lily. Dar altele, ca aceasta, trebuie înțelese la modul figurat, ceea ce nu înseamnă că sunt mai puțin adevărate. Înțelegi ce vreau să spun?
- Majoritatea oamenilor habar n-au cât de complicată e viața într-un stup. Albinele au o viață secretă despre care noi nu știm nimic.
- Să știi că nu trebuie să faci totul bine, Lily; dacă-ți place ce faci, asta e de-ajuns.
- Câteodată, lucrurile imporante se lasă înțelese îngrozitor de încet. Ca atunci când îți luxezi glezna și nu simți durerea decât după ce ai mers o grămadă.
- Am întrezărit pelicula strălucitoare care i se așternuse pe ochi – un început de lacrimi. Uitându-mă din nou la ochii ei, am pătruns cu privirea până la focul care ardea în ei. Era o flacără ca de vatră, o flacără pe care te puteai baza, lângă care te puteai așeza ca să te încălzești puțin, la care puteai să pregătești ceva de mâncare ca să-ți umpli golul din suflet. Părea că plutim cu toții la voia întâmplării și că tot ce aveam pe lume era focul umed din ochii lui August. Dar era de ajuns.
- În viață, dai peste lucruri pe care nu le poți uita, oricât de mult ai încerca.
- Când zboară o albină, un suflet se ridică.
- Până atunci fusesem de părere că ideea era ca albii și negrii să se înțeleagă bine, dar după aceea am hotărât că era mult mai bine ca nimeni să nu mai aibă culoare.
- Atunci când e timpul să mori, trebuie pur și simplu să mori, iar atunci când e timpul să trăiești, trebuie să pui mâna și să trăiești. Nu să trăiești oricum, ci să trăiești cu toată ființa ta, fără să-ți fie frică.
- Nu ne putem schimba pielea. Lumea e cea care trebuie schimbată.
- E un lucru care ni se întâmplă tuturor, poate o dată sau de două ori în viață – să auzim șoapta unui spirit întunecat, o voce care vine din miezul lumii. O gură cu săbii în loc de buze, care nu tace până ce nu scoate la iveală Secretul, acel secret din inima lucrurilor.
- Mi-am spus că nimeni nu e perfect. Că nu trebuie decât să închizi ochii, să dai aerul afară din plămâni și să lași labirintul care este inima omului să fie exact ceea ce este.
- Și dacă stai să te gândești, Lily, îți dai seama că ăsta e singurul scop îndeajuns de măreț pentru o viață de om. Nu numai să iubești, ci să și stăruiești în iubire.
- Iar ele erau acolo. Toate mamele mele. Am mai multe mame decât oricare opt fete de pe stradă. Ele sunt lunile care strălucesc deasupra mea.
