Aho, aho, copii și frați,
Stați puțin și cugetați!
Anul vechi, ce a trecut
Să vă fie început: Continue reading
Plugușor
12 Replies
Monthly Archives: December 2012
Serios
Serios că nu știu
Să-ți mai spun.
Mi-am tocit cuvintele
De așteptare,
Invers proporțional:
Când eu cresc, tu scazi.
Când tu crești, eu scad.
Serios că nu știu
Să-ți mai cânt.
Mi-am rupt notele
De partitură,
Fără noimă:
Când eu cânt, tu apari.
Când tu cânți, eu dispar.
Serios că nu știu
Să-ți mai fiu.
Mi-am încurcat sufletul
În gânduri,
Iresponsabil:
Când eu sunt, tu pleci.
Când tu ești, eu vin.
http://www.youtube.com/watch?v=YNi_TwKP6UY
Bagaj
În freză
Iar e seară, iar râdem.
Curge un accent savuros peste povești. Subiectul serii: tunsori,… pentru că de coafat nu poate fi vorba decât de la un anumit nivel.
Râdem de buclele ei. Pentru că nu există. În tentative artistico-muncitorești, o domnișoară-bine încearcă un puzzle din pletele ei grele, cu fixativ și spumă, pentru că e preț de civilă. Fidele obiceiului, după jumătate de oră atentă la detalii, buclele cad, înfrânte.
El: cum să-mi fac părul? Ca acum, sau ca data trecută?
Ea: tu chiar vezi vreo diferență?
El: ăăăăă… (vădit impresionat de neglijența observativă a ei) DAAAA!
Alt el: să vezi „la mine”! 3 dungi pe-o parte, doar pe una, înainte de nuntă cu o săptămână!!!
– Ai înnebunit? Peste o săptămână mă însooooor! (furie și gesturi excesive)
– Păi nu, că dungile simbolizează „trecerea”, „transformarea”…
– Mi-ai făcut dungi în cap! Tu-nțelegi că am nuntă??
Același alt el, vădit contrariat de arta post-modernă, cu tentă de castron, de la ultima tunsoare, poartă căciulă, una cu urechi, pentru că alta n-are în preajmă, până „arta” își minimizează efectele evidente.
Râdem, pentru că și eu am o poveste. Când mama e stângace și fata ei n-are breton, se poate rezolva unul pe diagonală, din retușuri, până rămâne-n frunte o periuță atractivă, cu efecte ușor sinucigașe. A se purta căciulă, în toiul verii, pentru că „cine știe cine mai trece prin fața casei și te vede”.
Sfârșit.
Să ne întoarcem la „frezele” noastre!
Oamenii buni
Cum știi că seara e minunată?
O trăiești plenar și nu mai știi să o desenezi în cuvinte:
Cremșnit scrijelit din farfurie, cu poftă. Drumul la bunica, în amintirea scufiței, cu picioarele alunecând pe zăpezi murdărite de nisip proaspăt și de ploaie. 
Unchi și mătușă, la pachet, așezați pe scaune distanțate strategic, pentru că urmează aceeași poveste, amintită diferit, în replici personale. El știe că ea a fost aleasa, dintr-o fotografie veche, purtată la piept în armată, cu planul de însurătoare bătut în cuie, idealist. Ea știe că el e alesul unui pariu, împărțit în peste 10 prăjituri râvnite, într-o provocare copilăroasă: cine trece de intrare prima cu un băiat la braț le primește.
Unchiul se leagănă pe scaun, agitat, și își amintește. Noi râdem, pentru că întâmplare nu pare să aibă niciodată mai mult haz ca acum. Cum să calci un necunoscut pe mână, noaptea, când ieși afară, și să nu-ți crească tensiunea? Să cauți cablul care aprinde becul, să-l aprinzi, și totuși să nu știi cine doarme în casa ta, pe podea, și să-l lași să doarmă până dimineață, „dacă tot a venit”?!
Pașii își amintesc de drumul mormintelor, apoi. Pentru că e înstelat și lună, e luminiță-n bradul ciobit în zăpadă și e liniște. Ochii se plimbă peste lumânări, peste copaci, spre stele. Un car mic aici, un car mare mai încolo și o „dansatoare”, cum îi zice unchiul. Îmi caut „Inorogul” meu și al Anei. Nu-l găsesc, dar mă mint că o fac, pentru că doare copilăria în mine, nostalgic. Iar ei, dragii noștri cu suflet, ne ascultă probabil, gândul bun, ne simt…
Și știu acum:
Oamenii buni nu cresc mari niciodată. Sinceri și frumoși, nu uită să lase pe fundul oalei, o porție și pentru „Ghiocel”, copilul străzii, care vine la oră fixa la ușa bunicii, pentru o farfurie de mâncare caldă. Oamenii buni au mereu casa plină; a treia casă de la vale primește musafiri peste noapte, se știe. Oamenii buni sunt acolo când le bați la ușă. Îți ascultă colindul cu drag și cu prăjitura ordonată-n platouri. Oamenii buni te strâng în brațe cu sufletul plin. Și te furnică revederea-n poartă, mână peste mână.
Mi-e seara minunată. Mă duc să o ascult!:)
Egoism
Îmi place absența ta.
N-aș fi zis-o ieri.
N-aș zice-o nici mâine
Probabil.
Dar azi îmi lipsești
Mai puțin:
Cât o îmbrățișare singulară,
Atât!
Pentru că azi văd mai bine
Toate celelalte îmbrățișari
Pe care mi le-ai refuzat
Nefiind.
Continue reading
“Să vă fie viața plină”
Ochi somnoroși, bătând din pleoape, inegal. Pași îmblăniți scârțâind în zăpadă și fularul bine strâns după gât.
Cântec: lent, rapid, tare, încet, împărțit pe genuri și subtanță. Un Moș Crăciun ascuns după o barbă de câlți suferindă.
Poezii stâlcite de copii emoționați, fără aer la fiecare strofă.
La mulți ani, tată!
Dialog armonios:
– Mă mai iubești?
– Mâine!…
Oameni calzi, comuni în accent și trăire, colind frumos și nou, râsete în întâlnire, drum.
Revederi dragi, dor și speranță, cât cuprinde.
Încă e Crăciun la noi. Încă mai e viață. Încă mai e sens.
Crăciun autentic și emoție! Să vă fie sfârșitul de an început de bucurie!
Crăciun personal
Seară.
Se-alintă arome de iarnă
‘n cămară.
Se-agită socata-n pahare
Și-o față iubită de mamă
Își prinde baticul sub barbă
Zâmbind. Continue reading
Spre Crăciun înainte
Dormim. Geană pe obraz, nările mirosind a vis zguduit și fața lipită de geacă. Un zgomot surd ne vindecă de liniște, ritmic, și ne lungește drumul spre casă în așteptare suferindă. Turtă dulce, cipsuri, fructe și cafea în sticla de plastic – poștă ne ogoiesc dorul și ne secundează orele proptite-n fața unui Better off Ted ilar, pe cât de ironic, pe atât de adevărat în subtilitate.
Continue reading
Dragă Moșule,
Ți-aș povesti despre lume. Vezi tu, noi încă suntem copii, chiar dacă unii avem fire albe, în decor de iarnă. Ochii încă ne sunt vii și sprâncenele arcuite în mirare când ascultăm colinde și colorăm bradul cu globuri. Ți-aș povesti că mulți n-am uitat să ne jucăm; poate ne-am pierdut jucăriile pe drum, dar ne-au rămas gura și ochii, zâmbetele și îmbrățișarea.
Și, chiar dacă știi, ți-aș povesti despre cum sufletele noastre cresc iarna, magic, într-o bucurie măruntă înmulțită de respirația rece, râzând după fulare, de mănușile împărțite în încolăcirea degetelor, de setea de lumină și culoare,în sfârșit potolită pe stradă și la geamuri, de mirosul de brad și de zăpadă albă. Se măresc pentru că, de fapt, noi n-am crescut niciodată „total”. Încă ne legăm șireturile sub birouri și încă râdem sacadat în poante puerile.
Continue reading