Ți-aș povesti despre lume. Vezi tu, noi încă suntem copii, chiar dacă unii avem fire albe, în decor de iarnă. Ochii încă ne sunt vii și sprâncenele arcuite în mirare când ascultăm colinde și colorăm bradul cu globuri. Ți-aș povesti că mulți n-am uitat să ne jucăm; poate ne-am pierdut jucăriile pe drum, dar ne-au rămas gura și ochii, zâmbetele și îmbrățișarea.

Și, chiar dacă știi, ți-aș povesti despre cum sufletele noastre cresc iarna, magic, într-o bucurie măruntă înmulțită de respirația rece, râzând după fulare, de mănușile împărțite în încolăcirea degetelor, de setea de lumină și culoare,în sfârșit potolită pe stradă și la geamuri, de mirosul de brad și de zăpadă albă. Se măresc pentru că, de fapt, noi n-am crescut niciodată „total”. Încă ne legăm șireturile sub birouri și încă râdem sacadat în poante puerile.

Ți-aș povesti despre vise și planuri și despre cum întotdeauna de Crăciun mi-am dorit bucurie, clișeic. Pentru că nimic nu se compară cu unduirea buzelor într-un zâmbet sincer, când cânt un colind vechi în privirea mirată a copilului care-ți simte sufletul pe tavă, după cum nimic nu se compară cu bucuria unei zile pline de sens, de minune făcută posibilă în gând și inimă, în fiecare an. Și aș insista, Moșule, aș insista să vii cu sacul plin de lumină, de nou, de cer, pentru că până și amintirile mele se uzează iarna, când le-nvii.

Și, când te-ai sătura de filosofia mea albă, te-aș ruga să-mi spui, ca să învăț să ascult. Să-mi spui tu despre lume, atotcunoscător, și să-mi întărești credința în bunătate și sens, pentru că vezi și tu că sub fiecare brad crește câte un suflet. Unul din îmbrățișarea mâinilor, unul din împărțirea unei ciocolate amare cu miros de portocală, unul din iubirea ochilor și așa mai departe. Niciodată nu se vor termina bucuriile, nu-i așa, Moș Crăciune? Niciodată!…

0

0