Ar scrie. Și-ar înșira cuvinte pe foaie strident, rupând din el conținuturi, cu tastele șterse de emoția degetelor, cu gândul concentrat, continuu. Și-ar propti sufletul în oglindă, în transparența unei hârtii neputincioase, maleabile, și l-ar transpune personal, interiorizat, profund. Dar ce-i un singur suflet în fața unui gigant?

În acelaşi timp, un bătrân îşi aminteşte: o viaţă într-o carte, cuibărită haotic în pielea unei genți. Două săptămâni în care nefirescul destinului își găsește loc în firescul cuvintelor. Le smulge din surpriză și durere și le tastează curat, pe foi albe, fără pauze, epuizant, dar vindecând.

Între tinerețea tânărului scriitor, ale cărui cărți nu-și găsesc locul în tumultul unei piețe care cere convenție, și geniul bătrânului a cărui viață îi testează limitele repetat, se întinde prăpastia unei experiențe deloc similare, conforme stilului de a scrie. Unul trăiește limitat, pe un drum în care caută extraordinarul cuvintelor, fără baza unei experiențe extraordinare, celălalt se adaptează unui drum epuizant, deloc comun prin suferință, în care scrisul îi devine armă și forță de a rezista anormalului.

Furtul: admirație atât de profundă încât doare fiecare cuvânt transcris, fiecare virgulă, fiecare greșeală de exprimare; asumare a unui rol pe care tânărul nu-l deține, dar pentru care trăiește: a scrie extraordinar.

Culpa: întâlnirea celor doi devine punctul forte al peliculei. Nu există acuză! Și, tocmai pentru că bătrânul iubitor de flori, odată scriitor de excepție, nu adâncește vina „urmașului” său, și se prăbușește în spatele unei cărți de geniu, tânărul se autodistruge. Își cântărește „avutul” și îl pierde: familie, onoare, destin. Pentru că nu poți retrage o decizie deja luată, un fapt deja consumat și trebuie să înveți să trăiești cu tine însuți.

0

0