Unii oameni pierd suflete. Trec pe lângă ele distrați, mestecând cuvinte grele despre viață, așteptând revelații care nu mai vin. Se scurg puțin câte puțin în agonie și scad din ei definiția bucuriilor perpetue, a frumuseții care există suav, deloc strident, în fiecare pas, ca un dat care trebuie luat de mână ca să înflorească, să încânte
.
M-am complăcut și eu drumului drept. Am negat și eu sufletele răsfirate în cale, cu conștiința țintei oarbă, dependentă de singurătate. M-am îndoit și eu de conținuturi. Mi-am spus și eu ruga liniar, fără nuanțe, ca un mecanism pe care l-ai deregla dacă i-ai adăuga deodată mai multă pasiune. Am fost și eu om mare.
Azi, însă, copilăresc. Iau în brațe toate sufletele pe care le-am uitat, în joaca maturității, și trăiesc plenar recunoștință și bucurie. Vă mulțumesc, oameni calzi, pentru șansa de-a vă fi prietenă și suflet! Cu voi, e Dumnezeu aproape…
No, că amu m-am supărat. Am înţeles : te desfăşori superb în rime, fie ele clasice sau albe. It’s yours special gift, şi pot trăi cu asta. Măi, dar şi-n proză tot aşa ??? Vezi, d’aia nu-i lumea echitabil alcătuită … Dac-ai luat tu tot, altora ce le rămâne ? 😛
:”> M-ati intimidat de tot. Ma retrag in carapace, dupa ce multumesc frumos:)!
Imi place mult postarea,foarte frumos scris:)
Multumesc mult:)