Trecem peste. Se încordează mușchiul inimii în bătaie, pulsând grăbit sânge în vene. Trăim forțat, cu pielea înfiorată, cu gândul concentrat în ridurile de pe frunte, cu mâinile pocnind cuvinte nespuse. Alergăm. Pașii se împiedică neputincios în pietre și praf cu miros de ploaie trecută. Ne oprim și privim în urmă: e ciudat drumul ăsta alambicat în voință, șerpuit în țintă, indecis.
Ne odihnim. Împachetăm iresponsabil superlativele în arhiva cu autocereri banale. Se-apleacă standardul în vânt, învins. Regulile cedează, gândul scade, ridurile își uită din savoarea liniilor. E cald și miroase a cireș înflorit și a suflet plin. Pașii își ogoiesc bătăturile la soare iar buzele cântă. Ne oprim din noi înșine, cu mâinile deschide-n gesturi ample, lente, râzând a bună dispoziție și nepăsare. Dormim. E scurtă viața asta credulă, cu gândul aiurea și inima-n nouă vieți neștiute.
Cântărim. Se strâng motivele pe genuri și vechime. Din noi curg izvoare încâlcite de rațiune și sentimente, aleatoriu. Ne ia o viață să decidem. Între timp, drumul urcă și coboară, copilăria crește și scade, sufletul iubește și ceartă. Nu-i loc în noi de noi înșine așa că ne-mpărțim. Din puls, din gând, din inimă, din lege. Și, împărțind, crește umanul în cântare. Valoric.
Reblogged this on Graffiti-uri pe pereţii unei gări.