Pentru că nu mai știam
Să cresc,
Am început să scad.
Cu fiecare pas,
Mă apropiam mai tare
De pământ.
Se micșorau privirile:
Din oameni,
Vedeam bucăți mici.
Unghiul îmi scăzuse,
Odată cu ochii.
Scădeau buzele:
Cuvintele nu mai ieșeau
Întregi,
Se scindau
Pe silabe,
Pe litere,
Pe tăceri.
Se strângeau mâinile,
Nu mai încăpeau cărți
Între degetele subțiri:
Ci pagini mărunțite,
Tăiate în bucăți mici,
Până se pierdeau
Conținuturile,
Pe foaie.
Se diluau pașii,
Din ce în ce mai tăcuți,
Mai neputincioși,
În picioare scurte.
Se micșora spatele,
Renunțând la poveri,
În coaste aproape
Invizibile.

Se strângea sufletul:
Se storcea de esențe,
De surplusuri,
De sentiment înrădăcinat,
De sine.

Apoi,
Când nu mai aveam nimic
De scăzut,
M-am oprit
Cu fața spre mine
Și m-am privit
În ochi.
Eram un întreg mic,
Insesizabil,
Cât un punct greșit
Pe o foaie albă.

Și,
Pentru că nu mai știam
Să scad,
Am început să învăț
Să cresc
Din nimic.
OM.

0

0