Deși nu-i surâde întunericul, Irina se întoarce mereu pe același drum de la birou, strivind cu tocurile cui trotuarele mirosind a toamnă coaptă și a frig. E ciudat cum, după o zi prelungită-n stres și așteptare, serile se comprimă în minute și se pierd, ca un semnal redundant de perisabil și neputință.

Calcă încet, cu gustul amenințării în papile, pe fiecare stradă lăturalnică, încercând să-și păcălească imaginația înfloritor concentrată-n negativisme moștenite cu gândul că, acasă, sigur o așteaptă-n ușă Kara, tremurând de revedere și de dragul mâinilor ei mângâindu-i blănița de pe creștet.

E frig. Cămașa îndoită cu bluzița albastră nu-i ajung. Tocurile urlă pe trotuar, denivelându-i curbura spatelui cu fiecare surpriză deloc netedă din cimenturi. Iar strada neagră pare să nu se mai termine sub pașii mici, extenuați de așteptare.

Lumină nu mai e, de mult timp, în spatele blocului. E întuneric dens, în apus părăsit sub lentile. Pare să nu fie nimeni pe drum. Gândul o bucură, pentru că strada i se scurtează sub precizia tocurilor. Totuși, în urmă foșnește o prezență deloc așteptată, grăbită. Încă zece pași până-n bulevard. Locuiește la primul bloc din dreapta, cu fața spre stradă, zgomot și lumină. Mai e puțin!

Zgomotul se apropie, cu pași iuți, din spate. Nesiguranța îi crește pulsul sub eșarfă. Își simte ochii uscați și gura aridă. Se grăbește spre bulevard, fără a privi în urmă. Din păcate, timpul nu mai știe să treacă sub pași. Două mâini precise își întind ghearele spre geanta Irinei, cu precizie calculată. Uitând să mai gândească, Irina reacționează instinctiv, cu ultimele forțe de curaj tulburându-i sângele-n adrenalină. Geanta plină virează în aer, alunecând cu putere peste obrajii umbrei din spate. Lovitura e fixă, rezultatul convins. Agresorul se împiedică și alunecă pe trotuar, sub puterea loviturii, sfârșit.

Alergând, Irina ajunge, în sfârșit, pe bulevard. Inima-i pompează grăbit, apoi din ce în ce mai lent, până la normalitate. N-ar mai putea zâmbi acum drumurilor scurte, dacă n-ar avea în șifonier o colecție generoasă de genți Reeija. Cea de astăzi e o bijuterie tomnatică, culeasă din piele și desenată-n linie dreaptă, elegantă, perfectă ținutelor office și atitudinii independent pliabile unui potențial incident de stradă.

De când cu atacul, Irina a învățat să-și asigure spatele, nu numai alegând drumul mai lung, cu fața spre lumină, ci și alunecându-și pe umăr, în fiecare dimineață, o altă geantă Reeija, cu formă elegantă și putere-n mânere.

Pentru că gențile nu mai au de mult timp o utilitate strict vestimentară.

Acest articol participă, timid, la Superblog 2013.

0

0