Monthly Archives: November 2013

Doina copilăriei

Împărțeam o pătură roz, un colț de pâine de la „mobilă” și-un pumn îndesat cu zahăr, pentru merele verzi din poală, murdărindu-ne tricourile definitiv. Ziua începea la 7, chiar dacă era vacanță. Ne trezeam cu gândul amorțit, cu foamea-n buzunare și șosetele împrăștiate prin cameră, întotdeauna fără pereche. Șlapii ni-i sortam frumos, pe culori, în fața ușii de afară, de cu seară. Din punga verde, cu ursuleț pe partea dreaptă, nu lipseau cărțile de joc, volumele lui Dostoievski și Harry Potter… pentru ea, tablele victoriei și Doina tuturor zilelor.
imagesCAUT61Q8
O purtam în buzunarul gecii aurii, primită de la doamna Melania, că „eu n-o port și m-am gândit la tine”. O înghesuiam între caiete, chiar dacă riscam o emoliere cu miros de copilărie a foilor de română, cu marginea trasată cu degetele libere, că… linie n-aveam niciodată. O strângeam în pătură, la fel de roz ca marginile învechite ale materialului tocit, dar cu un efect strălucitor pe mâinile crăpate de vânt, de scobit în pământ cartofi pentru copt de la vecinii „neștiutori”, de la frig. În fața oglinzii mici de la tata, Doina se întindea simplu pe obraji, fără urme hidratante uleioase, hrănindu-mi pielea întotdeauna bronzată cu vitamine și sănătate.

Eram prea visătoare ca să citesc ingrediente și să-mi îngrijesc tenul urmărind reclame „tonifiante”. Îmi murdăream tălpile goale în iarbă, alergând după „vaca nebună”, portocalie cu pete albe, pe care încercam s-o întorc la „calea cea bună” iar, în pauzele de la viață palpitantă, îmi întindeam pe față bucuria de la „Doina”. O aveam de la mama. Și mama nu credea în creme, cum nu mă credea niciodată că ziua ar trebui să înceapă de la 10 în vacanță, și uda roșiile la 6 dimineața, cu spor timpuriu și gândul la ce ar fi bine să gătească la micul dejun. Dar mama credea în „Doina” de la bunica. Pentru că orice spunea bunica, Dumnezeu s-o odihnească, era sfânt și bătut în cuie.

Știam de pe atunci că Doina schimbă vieți. Îmi imaginam că punctele roșiatice de pe tenul ars nu pot trece de la sine, chiar dacă îmi împrospătam dimineața și seara tenul cu apă de fântână și cu măști periodice din miere cu iaurt. Stilul meu de viață era alert. Alergam după pâine, la fel cum alergam la mătușa Ica după făină de porumb de împrumut. N-aveam bani în pușculiță, mai mult decât să-mi permit o inimioară cu ciocolată de la „Maraton” în weekendurile însorite. Însă, nu simțeam niciodată că aș avea nevoie mai mult decât de oamenii pe care deja îi aveam în viață și de libertatea pe care mi-o permiteam până dimineață la fotbal cu băieții în drum, sau la serile de dormit în fân, cu cearșafuri albe dedesubt și găinile în camera de vizavi. Cu toate astea, aveam nevoie să strălucesc în diminețile în care îl vedeam purtându-și ochii negri pe la poartă și parfumul pe care-l recunoșteam înecându-mi corăbiile în visare. Un strop de Doina pe mâini și pe față îmi conturau existența definitoriu. Îmi râdeam bună-dispoziția forțat, ca să m-audă, și apoi îl salutam din vârful mâinii bronzate, cu ochi strălucind de revedere.
crema-Doina
Am crescut. În urmă, pașii-mi sunt plini de amintiri împărțite pe trotuarul acoperit cu pătura roz, zâmbind a copilărie și împlinire, și de noroi conturându-mi lecțiile de viață în lovituri semnificative. Peste atâtea neputințe și bucurii, Doina mi-a rămas prieten de nădejde. Un strat de demachiant, ștergându-mi fruntea de impuritățile zilei, o urmă de cremă strălucindu-mi obrajii în sănătate și moștenirea de la mama nu dă greș niciodată. Iar mâinile îmi sunt întotdeauna fine și încă au miros de copilărie. Îmi spune și Krem că mi-s „minunată” după o porție de Doina împrospătându-mi obrajii cu bună dispoziție vitaminizată. O tradiție cu Farmec, în colaborare cu Krem, se disting frumos, într-un clip scurt, care să atingă nu numai auzul fin al cunoscătorilor de muzică bună, ci și orgoliul femeilor care se respectă.

Iar eu, cu banii de pușculiță, îmi prelungesc la nesfârșit o copilărie iubită, cu Doina în buzunar și gândul la merele verzi din grădina bunicii.

Acest articol participă la ulima probă din Superblog 2013.

 

Suflet drag

Există oameni pe care îi admiri până la capăt. Îi privești de jos, cum cresc în suflet și nu se opresc niciodată. Te învață să trăiești simplu, fără neputințe programate-n listă socială, fără complicații voit existențiale. Îți amintesc despre tine cum obișnuiai să fii, într-o libertate exuberantă, însă fără a neglija binele nimănui.

379006_2964488715488_689327086_nAșa era bunica mea. Ochi senini, privire tulburătoare în expresie, bucurie de revedere în îmbrățișare strânsă: „Draga bunicii, ai slăbit.” Un exemplu viu de credință, de bunătate, un „vraci” spiritual al familiei, ținând în mână Psaltirea, și „Quo Vadis” ca lectură suplimentară: „Tare-i frumoasă cartea asta”. Un suflet în care au încăput alte 10 suflete mici, din care au crescut nepoți și strănepoți, peste o sută, purtând în ochi semnele frumuseții ei în riduri de expresie întotdeauna zâmbind, calde. Un om care a știut să creadă în oameni, să le dea speranță, putere și să nu uite să-l bucure și pe „Ghiocel” al nimănui cu o ciorbă la amiază în fiecare zi.

Să ni te odihnești, bunică dragă! Să ne veghezi și să te bucuri de tot ce n-am putut împărți cu tine în 93 de ani.

Iar, când ne-om întâlni, să-ți umpli din nou casa sufletului de nepoți și chipul de bucurie pură, așa cum ne-ai obișnuit.

Dumnezeu să te ierte! Noi n-avem ce-ți ierta vreodată!

 

Pe locuri, fiți gata, share!

Orice idee e un microunivers, o poveste înfășurată bine în personalitatea unei minți, în cuprinsul unui suflet. Suntem surse inepuizabile de creație. Gândim. Pe fiecare idee împletită în curaj câteodată pueril, altădată calculat, cresc perspective, inovații, lumi adunate în șanse de schimbare. Cele mai multe gânduri, însă, nu se împart. Puterea unui stimul, frumusețea unei minți strălucite, se epuizează pe non-curaj, pe linia dreaptă, pe neputința pesimismului prin comparație sau a lipsei de popularitate. Și, ce e mai trist, decât o aproape-schimbare, o aproape-perspectivă, o aproape-revelație?

downloadAm trecut, de mult timp, de vremea scrisorilor parfumate și a mesajelor în sticlă. Cu un click, șansele de a face cunoscută o minune cresc infinit. Mințile rezonează pe o idee împărtășită iar perspectiva schimbă suflete, stimulează cunoștințe, transformă. O idee bună, odată cunoscută, se lansează, fără greș, ascendent, până explodează în revelație comună. În mediul virtual, nu tăcerea comunică, pentru că non-verbalul nu e interpretabil în virtual decât segmentat, pe posibilitate, pe ce ar putea să reprezinte, subiectiv, o absență. Internetul e lumea cuvintelor spuse, a afirmațiilor subliniate, a informației fără limite.

Blogging. Renunțând la rețelele sociale care împart idei scindate și mai puțin povești, oamenii își așează sufletul pe o platformă singulară, din care să regăsești, în arhivă, trăirile și ideile cumulate ale unui om. Gratuitatea domeniilor, însă, limitează cunoașterea blloggurilor, fie ele și de „substanță”. Cu cât mai multe inițiative de blogging, cu atât mai puține șanse de a te face cunoscut, fără a implica resurse reale în acest sens. Cunoașterea unui blog de valoare ține nu numai de șansă, ci și de conexiunile pe care ți le creezi. Un blog de succes, în parteneriat cu unul de început va crește, automat, șansa juniorului de a fi cunoscut în online. Participarea la concursuri, investirea de timp în a te face vizibil ca blogger fie în domenii de nișă, fie ca popularizare generală, îți construiesc profilul de persoană virtuală și te definesc, prin relație cu bloggerii parteneri.

Ceea ce m-a ajutat pe mine să cresc, atât ca vizibilitate, de la 2-10 vizualizări pe zi ale blogului, până la peste 100 zilnic, a fost, excluzând conținutul liric al paginii, felul în care mi-am creat legături în online. A scrie nu este o condiție sine qua non a succesului, ci o obligativitate. Ceea ce diferențiază e felul în care o faci, oamenii de care te „atașezi” ca pagină, modalitățile de popularizare. De la publicarea unui articol pe săptămână, decizia de a scrie o dată la cel puțin două zile a fost doar începutul ascendenței blogului. Am citit mult. Mi-am dedicat timp cunoașterii bloggerilor pe care i-am acceptat în blogroll și am urmărit doar subiecții pe care i-am considerat demni de online. Toateblogurile.ro este doar un exemplu de popularizare eficientă a conținutului unui blog. Dedicat tuturor nișelor și paginilor în online, rețeaua mi-a fost un „pretext” de socializare, de popularizare a propriilor articole, de cunoaștere a unor talente abia ivite, de participare la concursuri.

Pe lângă blogurile cu caracter personal, pe care le adaugi în lista de legături blogosferice, partenerii media sunt esențiali în creșterea cercului de cunoaștere a unei pagini. Ca un zvon bine gândit, care popularizează o idee de dragul „small talkului” și are un succes nebănuit în a face cunoscută o veste, o idee frumoasă se filtrează, fără greș, prin partenerii media, în cercuri care pot defini soarta unui blog, a unui concurs, a unei pagini care-și caută victimele în online. Superblog este, cu siguranță, un exemplu din topul celor mai cunoscute concursuri blogosferice. Puterea pe care o are în online este datorată, în mare parte, partenerilor media, care doresc să-și asocieze numele cu ideea de concurs de creativitate și advertising, și urmăresc, popularizând, etapele fiecărei probe, „focul” participanților, eșecul celor care pleacă și curajul celor care rămân. Important, la sfârșitul unei astfel de competiții, e ideea din jurul concursului, felul în care se scrie despre ceea ce a fost. Cu o experiență definitorie, partenerii media sunt cei care fortifică imaginea online a unui astfel de concurs, conferindu-i personalitate.
download (1)
Pentru mine, colaborarea online este felul în care mă identific și mă construiesc. În afara page-rankului, definit prin relația vizualizări-contacte-popularizare, care își extrage seva din „schimb de link” și „share”, ceea ce contează sunt oamenii pe care-i întâlnești, exemplele frumoase de „bune scriituri”, ideea care explodează în online, prin ceea ce transmite. O idee bună vinde. Tăcerile din jurul unei idei o omoară. Desigur, un loc mai fruntaș în Zelist nu e, niciodată, de ignorat, întrucât îți calculează nu numai valoarea ca popularitate, ci schițează și profilul bloggerilor similari și ai celor care și-au asociat numele cu pagina ta.

Avantajul, într-o colaborare, e întotdeauna mutual. Ideile mele convertesc ideile tale sau le cumulează. Împreună, segmentul de forță crește, impactul se extinde. Fără parteneriat, ideile rămân microuniversuri încă neexplorate, pierzându-și din curaj, din sevă, din imaginație. Bloggingul e un pretext de cunoaștere și de scriitură împărtășită. A citi dintr-o carte nu e desuet. Ceea ce fac, însă, blogurile, e să popularizeze cărți, înainte de a fi citite, să descopere idei, înainte de a fi subliniate, să scrie o prefață, înainte să deschidă drumuri pentru un talent care se va transforma într-o carte.

Bloggingul e un semn de carte care-și schimbă pagina, în funcție de evoluția ideilor. Dacă le împarți, cartea nu se termină niciodată.

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

Nu încap

imagesCA3C1I0L
Sunt în spatele
Ușii
La care nu bați.
Stau câte puțin
În fiecare cameră,
Așteptând.
De fiecare dată
Când plec,
Bați.
La ușa greșită.
Continue reading

 

Nici măcar

two_halves_by_lonelypierot.jpg
Nu-ți văd cuvintele
În ochi.
Și nici măcar
Nu le ascunzi.
Cred că am învățat
Să nu te citesc
De când nu mai vorbim
În cuvinte. Continue reading

 

Desenează-ți sufletul!

header-dcac_tcm420-1264155
Când visează, copiii strâng din gene
Pe fiecare nor atins,
Își prind, râzând, îngeri de pene
Și-i țin în brațe cu dor stins,
Alene.
Iar, când pe frunte cresc balauri,
În vis haotic, printre zmei,
Își joacă spade pe coclauri,
Până înving, cu vârfu-n piei
De dinozauri. Continue reading

 

Să fugim

86774a0faf01d50a686e95a4f295a3b9_h

Ne place să fugim.
Cu fiecare pas
Mai aproape de început,
Sfârșiturile
Ne prind de călcâie,
Și
Ne lipesc inima
De pământ cunoscut.
Fugim mereu
Mai repede
Înapoi
Decât înainte.
Pentru că
Drumul pe care-l știm
Se îmbracă-n ambalaj
Protector,
Chiar dacă finalul
E întotdeauna
Același:
Îndrăgostit de
Pământuri. Continue reading

 

”Cuvintele sunt cărările faptelor”

Nu mă strângeai în brațe prea des. Cu ochi protectori și privirea caldă, îmi clădeai zilele frumos, sub da și nu, fără variantă de mijloc. Știai că orice fel de „poate” mi-ar fi adunat speranța-n geană, inutil, sau mi-ar fi alungat curajul pe marginea terenului, în poveste niciodată pregătită să înceapă. Nu mă așteptai seara în fața școlii. M-ai învățat că drumul pe care îl cunoști e cel mai scurt. L-am priceput, de mână cu tine, în primele două zile de școală, în pași mărunți. Nu ți-era teamă că mă rătăcesc, cu cei 7 ani de-acasă în spinare. Pentru că de la 5 ani, pașii Gabrielei alergau departe, în pădurea din fața casei bunicii, la cules flori de salcâm, sau la citit pe pajiști „Furnica și porumbița” lui Tolstoi, cu ochii pe văcuța portocalie, din care admiram, cu un băț de salcie în mână, petele albe.

Ai fi vrut să-mi dai totul. Din bucurie – esența, din credință – plinul, din mămăliga cu brânză și smântână – bucata cea mai mare. Îți certam, de foame, migala și aranjamentul în farfurie și, la sfârșit, priveam cu jenă jumătatea nesavurată din porție. Pentru că niciodată nu-mi era de ajuns, când te grăbeam, cu furculița-n mână. Bucuriile pe care mi le dăruiai erau calculate, muncite cu spălatul vaselor pe căpșuni, jocul Scufiței la ușa bunicii pe ciuperci cu smântână la comandă, filmul de la ora 8 pe pâine tocită-n scaun de bicicletă și orele-n drum cu vecinii pe rugăciunea de la ora 7, pe ceas.
1456682_623538654371128_1753319345_n (1)
Îmi împleteai șosete de lână și căciuli cu floricele strânse-n ac, în nuanțele copilăriei: roșu, verde și galben. Părul mi se așeza, turtit și perfect împletit, sub operele tale de artă, iar, din șosete, după câteva purtări, îmi ieșeau degetele printre ațe, de prea multă libertate, de prea multă viață. Le coseam pe furiș, când îți admirai codițele de ceapă, abia ivite-n straturi, din grădină.

Cuvintele tale nu erau multe. Nu sunt nici acum. Dar, în fiecare literă cu accent, așezai un zâmbet larg, care aduna în expresii riduri „mihocești”, în moștenire de familie, și spirit câștigat de viață cu suflet. Înțelegeam, cu fiecare cuvânt, că ceea ce spui te construiește pe un drum, te definește, că ești ceea ce spui, nu numai ceea ce faci.

Îți aminteai, seara, la masa poveștilor, lângă frații tăi zâmbind la indigo, de copilăria desculț, cu literele-n mână și joaca-n picioare. Împreună, erați cea mai frumoasă familie despre care am auzit amintindu-se vreodată. Școliți și aranjați în cămășile toarse de bunica, vă petreceați timpul numai împreună, până vorbele v-au construit faptele în drumuri firești, spre înainte. Vă priviți încă, din drumuri paralele. Când bucuria vă luminează căile, vă îmbrățișati mâinile și vă sărutați obrajii, la o cafea, în intersecție. Apoi, cu mâinile încă simțind bucuria întâlnirii, vă întoarceți pe drumul vostru, singular, din care v-ați construit esența, în cuvinte simple, definindu-vă sufletul și pașii.

Azi, îți duc dorul vocii, mângâind vorbe calde, moldovenești: „Ce faci? Ai mâncat azi? Ai pus zacusca aia la frigider? Mai ai bani? Acasă când vii?”. Cuvintele îți definesc locul, de mamă încă simțind în vene iubirea care protejează, care nu scade, care nu uită niciodată.

Pe 1 ianuarie mai aduni un an de suflet. Încă un an pe care să ți-l punem în rama celor mai frumoase mame. Ca dar, Luxury Gifts.ro îmi întinde o poveste în cristale Swarovski sclipitoare, care să-ți amintească ce ai fost mereu pentru mine: un exemplu de credință, de cuvinte și tăceri construind suflete și drumuri, de frumusețe-n privire și-n fapte: „Cuvintele sunt cărările faptelor” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Așa m-ai învățat! Din cartea-n coperți groase, ridicând pulsul inimii spre cer, niciodată spre pământ.

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

Ia!

20110826223345_Lksdz
Mai ia puțin din mine.
E destul!
Ia din ochi.
Am unul bun
Și unul mai puțin
Copt
În privire.
Să nu se strângă
Prea multe rebuturi
Pe marginea
Genelor.
Continue reading

 

Dragă Moșule

Nu mai știu cum arăți. Ți-au pus fes roșu pe cap și barbă ondulată pe obraji, ți-au așezat un zâmbet ilar pe buze, să fii fotogenic. Un clișeu de revistă. Ți-am cerut o fotografie demult, îți amintești? N-a ajuns nici acum… Când eram mică de tot, cât o ghindă uitată pe masa de bucătărie, îmi imaginam că ai obrajii trași, ochii adânciți și riduri dese pe frunte. O frumusețe ascetică, subtilizând în chip povara unor dorințe pe care nu puteai să le uiți niciodată. Pentru că îți construiau sufletul. Sincer. Întreg. „La scara B, un copil credul, și-a scrijelit pe felicitarea argintie un desen: o bicicletă verde, cu roți subțiri, ca a vecinului de la 4; la spitalul „Sfântu Ioan” o fetiță care-și șterge nasul cu mâneca, își aranjează dorința pe un șervețel, agramat și din suflet: „s-ă nu moară mama mâne”; sub un brad de plastic, doi copii își râd soarta frățească, servind pe furiș caramele din pomul bucuriei, și își împărtășesc secrete la ureche: Mie sigur o să-mi aducă o tabletă, i-am lăsat și-un pahar de ceai pe noptieră. Cu miere.”

Mi-ar plăcea să vorbim. Să-ți înțeleg povara din spate. Cred că e tare grea în perioada asta. Îți mulțumește cineva vreodată după ce aterizezi pe horn și le îmbraci noaptea în poveste?

Craciunul-in-cele-mai-frumoase-povestiri
Și acum am emoții când îți scriu. De când cu lumea rigid îmbrăcată în costum sau strivind dureros podele sub tocuri, am învățat să cresc mare. Mi-am luat în brațe cuvintele, mi-am pus în cârlig sufletul copilăriei și am așteptat să vii, fără să îți scriu. Când citeam “Povestea de Crăciun” a lui Dickens mi te imaginam șoptindu-i lui Scrooge la ureche, învățându-l că „binele pe care ai șansa să îl faci e cel mai bun cadou pe care poți să-l primești de Ajun”. Și încercam să nu mai dau din banii mamei colindătorilor, ci să-mi descarc averea din gâsca albă, cu gaură la gât.
Între timp, am adunat în „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri” ale Nemirei „Spiridușii Crăciunului” și „Șapte drumeți sărmani” ale lui Dickens. Cu gândul la tine și la binele pe care îl împarți.

Vreau să fiu copil, Moșule, de Crăciun! Să-mi strâng între degete bomboanele cu lichior furate din cutia tatălui, să-mi râd vacanța de iarnă printre dinți, cu chef de colind și chitară-ntre degete înghețate, și să nu știu ce înseamnă întreținere și rate, plângându-mi ignoranța, lipită de fusta mamei. Vreau să mă strige bunica la masă de la poartă și să-mi fie teamă să mai stau la joacă-n drum, chiar dacă șotronu-i incomplet scrijelit pe trotuar. Vreau un suflet neciobit de întâmplare, un oracol cu inimioare la colț și o foaie albă pe care să trasez tremurând o Sailor Moon naivă, visând la Mamoru și la trandafirul roșu.

Iar seara, târziu, sub candela aprinsă-n teamă de duhuri rele, vreau să adorm știind că viața e o copilărie pe care, dacă vrei, poți să n-o pierzi niciodată.

Acest articol participă la Superblog 2013.

Nemira_rosu