“Călătorului îi stă bine cu drumul”. În tandem cu simplitatea proverbului românesc îndrăgostit de adevăruri, mă recunosc vinovată. Deși îndrăgostită de șotroane și de peticul de iarbă din grădină, am iubit întotdeauna provocarea luminii de vizavi, o curiozitate cu gust de explorare și de adrenalină. Am călătorit încet, cu teama de privirea ucigătoare a vecinei, de la coacăzele absolut seducătoare ale grădinii Vașcovicei, niciodată mai bune ca atunci când mi le sustrăgeam cu forța din crenguțele subțiri și necoapte, până la portocalele roșii ale Romei, strivite între degete în pauza de masă, pitorească, la umbra catedralei Sfântul Petru, și mai gustoasă ca niciodată.

Înarmată cu o curiozitate explozivă în zâmbet și educativă în pași, mă declar dependentă de călătorie. Pentru că nu știu să exist în afara sufletelor, a diferenței și a comuniunii, a simplității salutului de dimineață, stors printre picăturile de cafea, și a întâlnirii oamenilor frumoși, în săruturi pe obraz cu înțelesuri, mi-a fost întotdeauna mai ușor să vorbesc decât să tac, să cunosc, decât să uit, să merg, decât să stau. Mă reîndrăgostesc, în fiecare zi, de necunoscuturi, de posibilitate, de visare. Și ce alt fel de a simți mai surprinzător, mai plin de aventură, mai personal, există decât visul american, cu dantură albă și ștampila imprimată clar pe „aici e posibil!”?

Work and travel. De bucurie, îmi simt tălpile calde și tâmplele arzânde. Trei luni de necunoscut, înghesuite în chef de bună dispoziție, de cunoaștere, de promisiune americană împlinită-n oameni diferiți, colonizând tărâmul făgăduinței în practică împărtășită, în călătorie care să crească sufletul și să-l îndrăgostească, iremediabil, de zâmbetele drepte și albe. Te-ai gândit vreodată câte lucruri poți face cu puțin curaj? Câte locuri sunt de văzut, câți oameni de întâlnit, câte suflete de împărțit?

New York? Pe cuvânt? Pierd ore în șir, cu visul pe pleoape, și-mi construiesc scenarii culese din siteul de Vacanțe speciale și plantate-n gene și imaginație anticipativă. Să strâng în brațe, într-o fotografie bine așezată, statuia libertății, să-mi flutur privirea pe clădirile norilor, din care luminile nu știu să se stingă seara, când genele se-apleacă-n somn new yorkez, visând măreție și posibilitate. Dimineața, să-mi usuc ochii-n prosop și să-mi așez pe coapse costumul preferat, pentru că-i preț de zi la piscină, în idealism de salvamar plătit cu ora, pentru curaj.

O cunosc deja pe vecina de șezlong. Are privirea albastră și accentul străin, aproape rusesc. Împărțim salvarea de vieți egal, pe fiecare parte de piscină, la fel cum am decis, după prima conversație despre călătoria vieții noastre, să împărțim și camera de somn. Zilele se adună în full-time de soare și răcoritoare. Iar micile întâmplări de copii înghesuiți în apă cu răsuflarea ținută, nu ne strică deloc cheful bucuriei de a fi, pentru prima dată, în orașul luminilor nopții, a zgârie-norilor, a cântăreților din subway, colorând, cu vocea lor, sufletele trecătoare. Seara, când mă întorc în Westfield, nu uit să-mi târâi chitara în parc și să cânt, pe limba tuturor, despre cum New Yorkul mă adoptă-n căldură, grabă cotidiană dar și multă veselie. Antrenamentul serilor din Izvor, pe pătura-n dungi primăvăratice, își spune cuvântul în chef de zgomot productiv. Zâmbetele albe îmi laudă cheful iar vocea se înalță, sub efect molipsitor de „one more, girl. You’re good!”

Săptămânile mi le măsor în locuri vizitate și oameni. Din New Yorkul viselor, alunec spre Washington DC, în chef de arhitectură nouă, înflorind catedrale, monumente, din care extrag ca preferință monumentul lui Lincoln, culminând cu impunătoarea Casa Albă, o arhitectură clasică, strângând sub piatră imaginea politică a Americii. Mă încântă pecetea fiecărui oraș, tradiția încă pulsând sub promisiunea Americii tuturor, care nu diferențiază, ci adună. Mă întorc, însă, „acasă”, unde the Empire State Building îmi zâmbește drept, cu geamurile egale, de la înălțime. Sunt mică, dar mă simt fericită. Oamenii ăștia mulți, pe care simt că-i cunosc de-o viață și cu care strâng un pahar de voie bună la Rattle & Hum de două ori pe săptămână, mă ajută să cred că niciun suflet nu e mai mare decât atunci când îl împarți. Culturi adunate-n piese și comportamente uneori șocant de similare, alteori extrem de diferite: seri de bucătărie tradițională în apartamentele mici, închiriate de muncitorii temporari de peste oceane, glume neînțelese sau înțelese pe aceeași limbă, iubiri de-o vară, instalate între zâmbete abia ivite, toate lucrurile mici și mari care se întâmplă firesc în țara tuturor schimbă perspective, adună energie, stoarce experiență prin toți porii, avid.

Cea mai bună decizie pe care o faci pentru sufletul tău e să călătorești. Fără să cunoști, lumea uită să se lărgească sub ochii tăi, la fel cum orice punct necunoscut pe care-l refuzi sau pe care-l ignori se pierde, fără să adauge, în chip, lumina unei experiențe. Oferte turistice se găsesc la tot pasul. Important e să ai încredere, să cauți. Programul Work and travel e unul dintre cele mai bune exemple, pentru că nu neglijează partea financiară. Încrederea de a face parte dintr-un colectiv, de a împrumuta din tine într-o călătorie, de a învăța să muncești pentru tine, fără să neglijezi locuri și oameni, sunt numai câteva obiective de trasat pe harta propriului drum.

Cu visul american încă printre gene, mă întorc acasă. În spate am bagajul proaspăt asortat magneților cu Empire State Building și Statuia Libertății pentru colega de apartament iar în suflet am din nou chef de ducă. Pentru că o știu și o trăiesc pe pielea mea: „travelling is always a good idea!”.

Acest articol participă la Superblog 2013.

0

0