În suflete de copii, puritatea se vinde la kilogram. Într-un trup mic, firav cât o petală strânsă în degete pentru miros, sufletul e întotdeauna mare. Un paradox trecut prin generații nesfârșite, dar natural, la fel cum iubirea încape într-o inimă, deși se simte-n fior din tălpi până-n creștet, total.

Copilăria își polenizează puritatea în sinceritate, în atitudinea de bine și rău încă nefiltrată social, încă neumbrită de ideea de consecință și motiv. „Da’ de ce ești așa grasă? De ce ai nasul așa lung?”. O spun vădit, fără rezerve, cu mila-n ochi și zâmbetul pe buze, pentru că așa simt, pentru că nu există motiv să nu întrebe. Puritatea lor nu e numai privire caldă, limpede, obraji albi și zâmbet divin, deplin valabile, dar comune în interpretare. Puritatea lor e replică tăioasă, sinceritate care doare, cuvinte care umplu și golesc, uimesc prin perspectivă, prin logică, prin credință: „Tati, un’ se duc norii când se duc?”. Zâmbind, molipsit de frumusețea sufletului încă necopt, îi răspunde distrat, intrând în jocul poveștii: „În țara norilor…”

Mai târziu, când pe gene le crește iubirea sfioasă, puritatea se strânge în speranță; o naivitate măgulitoare, prinzând în mreje idei niciodată mai mari, niciodată mai credule. Lucrurile se judecă-n alb și negru. Din ochi, idealurile cresc întotdeauna prea mari, pure ca scop, departe ca gând. De sus, de unde aerul rarefiat în consecințe își judecă pur ideile crescute în vis și ideal, credințele se strâng, apoi alunecă-n realitate, spre om, spre trup, spre sufletul odată pur, molipsit de așteptări, de „ce-ar fi dacă”, de posibilitate infinită.

Din limpezimea sufletului altădată îndrăgostit de întrebare, în care sinceritatea își juca sufletele pe degete, imatur și simplu, puritatea se acoperă, treptat, de un strat de protecție necesar social, diplomat, angrenat de maniere și de stil. Se ascunde în spatele ambalajului, al trupului și cuvintelor care definesc prin comparație, nu individual. Sufletul își cere scutul, îl întărește cu fiecare om întâlnit. Însă, pentru ochii care nu au uitat să citească în oameni, puritatea se simte în gesturile calde, în bunătatea faptelor împlinind alte suflete, în privirea încă păstrând din frumusețea copilului uitat în numărătoarea anilor, tipizând un stereotip social.

Târziu, când ridurile sapă obraji, în expresii care cuprind în adâncituri toate poverile sufletului, puritatea inundă, iar, marginile sufletului, apoi plinul, până-i curăță sufletul de praf și greutate, ușurând. La vârsta la care nu se mai numără anii, ci zilele, puritatea se strânge în ochi, în limpezimea sărată a licorii care curge-n obraji, în nostalgie, în regretul păcatului împlinit, a sfârșitului apropiat. Privirea se curăță, sub puterea anilor, puritatea se câștigă. Deși un dat natural, crescut în gângurit de copil și îmbrățișare a mamei când doare, puritatea se adună, la fel cum se și pierde. Prin fiecare pas, alegerile ne împart drumul în mii de variante, categorii de bine și de rău voit, de puritate și suprafață alese, de experiențe care încarcă sau construiesc. Sufletul se macină, se adună, se zdrobește, se lipește. Din el, puritatea e cea care primează în sentimente și emoții, în ceea ce nu e controlabil rațional, ci simțind. Iubești întreg, pur, contopindu-ți sinele în ochii verzi, de care simți că aparții, ca unui loc pe care l-ai marcat al tău, „acasă”. Te temi de întuneric, o reacție pură, crescându-ți adrenalina în pori și respirația-n spatele fularului. Toate reacțiile noastre sunt, din start pure. Ceea ce le modifică, le murdărește, le ambalează, sunt gândurile, raționarea motivelor, a consecințelor, așteptările perspectivelor, diferențele contextuale.

Puritatea e o stare. La fel ca o apă limpede, curgând, natural și neîntrerupt, fără destinație sau adăpând setea unui trup care-și caută împlinirea, după jogging, fără să se întrebe de motiv, de consecință, simplu, pentru că așa trebuie să fie.

Puritatea e suflet nemascat, e privire dreaptă, e iubire deplină, e Dumnezeu crescând în aripi și-n cuvinte, e sinceritate și lumină. La fel de natural și sănătos o crede și Aqua Carpatica, așteptând răspunsuri, într-o provocare care invită la joc de fotografie, concursul Instagram. Se invită la artă care să exprime, în lumea cuvintelor puține, a imaginii fotografiate. Până la urmă, „ce înseamnă puritate” pentru tine?

Aqua Carpatica. Legea apei pure.

Acest articol participă la Superblog 2013.

0

0