Se spune că orice poveste e încâlcită-n zmei și mume, că nu poți să ajungi în rai, dacă nu treci pe tărâmul celălalt, că nu poți salva prințesa din turn, dacă nu ai curajul să-ți iei inima-n dinți și să lupți, cu buzduganul de fier descoperindu-ți drumul.
Ce nu se spune, însă, e că lupta nu se duce numai în povești, ci așteaptă la cotiturile realității, când privirile caută comori, pe care le simt ca merit fără impas, nu ca rezultat al unei spade bine ascuțite.
Suntem oameni. Privirile nu sunt întotdeauna limpezi. Se încarcă nu numai de optimismul luptei, ci și de eșecul neputinței. O privire absentă când trebuia să fie „la timp” se transformă în alte mii de priviri neputincioase. O tăcere întreruptă se traduce în alte tăceri neașteptate. O vorbă dureroasă înmulțește sufletul de mii de cuvinte care taie acolo unde ar trebui să mângâie. Nu știm să ne calculăm privirile, tăcerile, vorbele. Pentru că atracția de a fi uman, de a ne umple celulele de probleme și gândurile de stres, e prea puternică, atunci când sufletul așteaptă leac, nu tăiș.
Ne împiedicăm. Dacă n-am face-o, ar ajunge toate sufletele în același timp la linia de sosire și s-ar lupta pentru primul pas pe tărâmul fericirii, cu toată forța pe care n-au avut-o până să li se aprindă privirile pe o atât de apropiată eliberare. Când ne împiedicăm, avem șansa să privim în jos, cu ochi de pământ, să strângem în brațe impasul și să ne reunim forțele. Pentru că nicio luptă adevărată nu există fără urme de pământ, de durere, de pumn strâns pentru o nouă șansă.
Poveștile aduc tinerețe fără de moarte, fericire veșnică. Așa e și viața. Cu cât mai mulți pași printre pietre, cu atât mai aproape suntem de îmbrățișarea fericirii. Păcat că renunțările se aprind, pentru cei mai mulți dintre noi, după prima piatră.
