Universul se învârte în jurul fiecărui suflet. Ochii văd straturile de pământ depuse, cu dioptriile la care au muncit toată viața, mult prea personal. Fiecăruia dintre noi i se refuză câteodată felul doi sau desertul. Fiecare își strânge lacrima pe obraji, ca și cum n-ar mai exista mări sărate pe lume, în atâtea suflete. Fiecare crede că nu există cruce mai grea decât cea pe care o poartă atunci când, în luptă, nu câștigă podiumul, după prima lovitură.

Uităm prea des că există oameni în afara cutiei în care ne zăvorâm credința. Uităm de mâna întinsă, de războiul din fiecare suflet, de neputința întinsă pe stradă, lângă canal, ca să fie cald. Îmbrățișăm rar, uitând de cei care nu au mâini pentru îmbrățișare. Sărutăm din tic, uitând de cei care nu au pe cine să sărute. Existăm doar în universul nostru. Fiecare pas în afara lui ne curmă rezistența la necunoscut, ne roade. Ne luptăm. Cu noi înșine. Nu contează ce e în afară. Milităm pentru dreptul nostru, uitând de cei care nu au nici a zecea parte din ce ni s-a dat nouă, fără să cerem.

Existăm ciunt. Să iubim mai mult, până universul crește, atât cât să cuprindă oameni pe care nu i-am fi crezut parte din noi vreodată.

Trăim comod. Să strângem crucea în brațe, ca pe un dar. Pentru că nu mulți au șansa schimbării, fără greutatea unei încercări care să îi deseneze mai oameni decât ieri.

Uităm de Dumnezeu. Ceea ce nu vedem, există doar ca întâmplare, când gustul pământului ne îndoaie genunchii.

Fii om! Dăruiește! Iubește! Crede! Și nu uita niciodată de cei care n-au avut timp să crească.

Fii azi, ce poate, nu va fi nimeni, de mâine.

0

0