Citesc. În minte mi se înghesuie gânduri labirintice, cu profunzimea ecuațiilor din care nu pot ieși logic, pentru că am uitat variantele de rezolvare de mult timp, de când unu cu unu făceau doi, fără explicație.

Simt. Și nucleul, și flacăra, și dumnezeirea. Labirintul se pierde într-o liniște la care visez. Nu e pace în gând, tocmai pentru că sunt prea multe conexiuni într-o iubire care e, întotdeauna, mai luminoasă când e simplă. O retușez, o completez, o trăiesc intens, până uit de orice ar putea să-i păteze nucleul, împărțirea, rotundul.

Privirea se încețoșează, când e praf. Se adună din lucruri mărunte, ciopârțite și strivite în suflet, până se depun într-un strat gros de distanță. Nu e loc de suflet în suflet. E preț de bucurie pe care nu o putem primi, până nu ne regăsim compleți, fără grija zilei de mâine. Trăiesc o iubire care mistuie. Atunci când nu e cuvânt, când nu e speranță, când nu e drum cunoscut.

Nu există diferență completă între noi. Noi ne pierdem în zâmbetul lor. Ei se pierd în privirea noastră. Raționarea prea intensă a cauzelor și a motivelor nu duc decât la înmulțirea întrebărilor atât de prezente într-un labirint cu prea multe căi. Drumul e unul. Până nu ne întâlnim pe același, nu mai suntem noi decât în perspectivă.

Nu știu. Întrebările vin. Răspunsurile pleacă. Din ecuațiile pe care am început să mi le refuz, sufletul lui e încă întreg, fără pată. Pentru că sentimentul e defectiv de singular.

Scriu. Și-n fiecare cuvânt construiesc drum. Până nu se mai vede, de prea multă inimă.
Pentru că nimic bun nu se câștigă fără luptă. Aștept.

0

0