Te-aș pune în mijlocul străzii și aș observa. Cum trec oameni firești pe lângă tine. Unii cu ochii mai mari, alții cu ochii mai mici. Unii mai înalți, alții mai scunzi. Unii purtând cruci ușoare pe spate, care să nu le încovoaie firea, alții mai grele, obosiți și totuși senini. Te-aș compara. Dar nu ai preț și nici etichetă. N-am cum să văd cine ești, așa că închid ochii și simt.
Ți-aș strânge toate vorbele într-o cutie. Apoi le-aș despărți în cuvinte bune și cuvinte mai puțin bune. Pe cele mai puțin bune le-aș cântări de sinceritate și le-aș scălda în iubire, pentru o nouă încercare. Le-aș compara cu toate cuvintele lumii spuse vreodată. Dar nu au egal.
Pentru că un singur cuvânt de-al tău, atunci când e sincer, cântărește cât toate cuvintele lumii spuse în aceeași secundă.
Ți-aș număra pauzele. Le-aș încărca de sens. Aș încerca să le raționez, pe puncte slabe și forte de a fi aproape. Ți-aș sugera că timpul trece și nu știe să vindece, decât acceptând ceea ce e real acum în inimă. A găuri un suflet de sentiment, doar ca să fie liber, înseamnă a-i omorî o șansă. De a fi fericit și simplu, fără cicatrici. Doar cu lecții. Ți-aș compara pauzele cu ale mele. Doar că nu există pauză în sufletele care simt. Doar păreri, ondulate pe rațiuni și motive. De a fi sau a nu fi prezent.
Ți-aș spune să mă compari. Cu toate zâmbetele frumoase. Cu toți ochii mai mari. Cu toate sufletele încăpătoare, care știu să iubească fără să copleșească. Poate așa m-ai descoperi întreagă. Dar iubirea nu se caută niciodată dinafară spre înăuntru. Se caută direct în suflet, acolo unde timpul nu trece, gândul nu umbrește, ochii văd, chiar dacă închiși.
Ți-aș dărui o inimă. Mică, roșie, bătând inegal, cu urme de neputință în ritm, dar care simte complet și sigur. Dar ți-am dăruit-o deja demult, când se vorbea în lume despre o poveste fără distanțe. Și cine să mai iubească un trup fără inimă?
