Mai stai puțin,
Copilărie.
Învață-ne să
Creștem
Inimi
Din iubiri,
Credință
Din aripi
Și viață
Din numere pe asfalt
Prevestind
Șotroane.
Mai stai puțin,
Iubire
Cu gust de povidlă
Întinsă în smântână,
Și foi desenate
În povești
Fără bătrâneți.
Mai stai puțin,
Privire albastră
Și miros de căpșună
Strivită-n furculiță
Cu zahar,
Împărțită la doi:
Cu bucata mai mare
Pe partea zâmbetului
Care întregește.
Oamenii plâng. Își așează obrajii în palme, își agață sufletul în cui, pe pauză, și varsă lacrimi, neștiind să mai plece, să mai rămână, să mai uite, să mai încerce. Își spală rănile și păcatul cu strigăte surde sau lacrimi tăcute, pentru toate poverile pe care simt că nu mai au putere să le poarte în spate. Își plâng crucea, își plâng aproape bucuriile și plinul tristeții, dorul crunt și pașii greșiți, își plâng sufletul și trupul, cu greutatea visului așezat prea sus, a țintei prea departe, a iubirii care, deodată, copleșește.
Pentru fiecare lacrimă, însă, Dumnezeu mai îndreaptă puțin drumul, mai apropie visul, mai înmoaie zâmbetul, mai deschide sufletul, spre tot ceea ce însemni și încă nu știi, copleșit de puterea negurii pe care o așezi, buimăcit, între tine și lumină. De teamă.
Oamenii râd. Se descarcă de tot chinul drumului, de zăpăceala firescului, de urmele altor oameni ținuți în brațe și râd: pentru copilăriile care nu mor, ci cresc în trupuri gârbovite, dar însetate de viață, pentru conversațiile pline, pentru ironiile fine, pentru clipele dragi, pentru bucuria de a împărți din ceea ce sunt, pentru amintirile din care au învățat să fie „oameni mari” în trup, „simpli” în suflete.
Pentru fiecare bucurie pe care o sădești în ceilalți, însă, Dumnezeu îți dăruiește mai mult, zâmbind și construindu-ți sensul în frumusețea darului: un suflet mai mare, o vorbă mai înțeleaptă, o minune coincidentă, o iubire care nu știe să scadă, un dar mai mare de împărțit. Pentru că viața nu există singular, ci a fost făcută să se împartă la infinit, până-n mijloc profund de fericire clară.
Oamenii se plâng. De dureri, de datorii, de scuze, de căderi, de neputințe. Mai sus de toate, însă, sub fiecare lacrimă, sub fiecare jertfă, crește o rădăcină groasă de om în devenire. Cu fiecare lacrimă – o povară mai suportabilă, cu fiecare bucurie – o înțelegere mai simplă a lucrurilor, cu fiecare credință – un pas mai mare în iubire. Ce bine ar fi dacă am vedea lumina din spatele zidului înainte să înceapă urcușul. Am renunța mai puțini la viață înainte să o începem. Și ce bucurie ar fi când am ajunge sus și ne-am împărți iubirea, clară, triumfătoare, din vârf de izbândă.
Am ști că niciodată groapa din mijlocului drumului în care se întâmplă să cădem, privind spre cer, nu e decât popasul pe care e nevoie să-l facem pentru a respira viața, gândul, locul, înainte de a crește un pic „mai oameni”, „mai frumos”, „mai iubire”. Din luptă.
Pentru că trupul
Crește,
Înflorește-n piele
Și se arde la soare,
Adună rid în frunte,
Se-ncovoaie
Și se apropie de pământ,
Dar sufletul
Nu știe
Să crescă
Fără să împartă
Din sine:
Când vede lumina zilei
Zâmbește
Deschizând priviri,
Când aleargă
Îmbrățișează
Mâinile care îl sprijină,
Când se aprinde
În alți ochi,
Se dăruiește
Cu toată minunea
Care-i umple
Viața
De nemurire.
Pentru că sufletul
N-ar ști să crească
Odată cu trupul,
Dacă nu și-ar împărți
Din bătăile inimii,
Iubind:
Una ție,
Una mie
Și așa
Mai departe.
Ar muri
După ce s-ar naște,
În prima clipă
În care ar vedea
Că nu e lumină
În oameni.
Doar luptă.
Noapte bună,
Iubire.
Ne întâlnim acolo,
Știi tu,
Sub stele.
O să-ți țin mâna
La ochi
Să nu te sperie
Lumina
De a ne regăsi
Din nou
În vis mereu absurd
Dar cald,
Croit atât de bine
Și frumos
Din inimile noastre
Încât tulbură
De fiecare dată
Prima lui vedere;
Atât de clară,
Încât ustură
Și mângâie,
Contactul ochilor
În paradoxul
Secundelor de vis.
Noapte bună,
Ochi de cer.
Să-ți fie aripile-ntinse
În vis.
Întinse-n ale mele.
Nu vreau
Nimic,
Doar să mă aperi:
De fiecare gând
Care nu mai înalță,
De întunericul
De după ușa
Închisă,
De ochii care
Nu se mai deschid,
De teama de mâine,
De păcatul de azi,
De mâinile care
Tremură
Când nu îmbrățișează,
De tot ce nu mai e
Iubire
În pașii împreună,
De aripi
Care nu se mai
Întind,
De mine când nu știu
Să fiu
Spre bine.
Nu vreau nimic
Și
Te iubesc
Pentru că știi
Doar tu:
Nimic e totul
Pentru mine
Când ți-l cer.
Acasă
E o emoție roasă
De așteptare
Cu ochi albaștri
Și zâmbet care cheamă.
E-un aproape
Din ce în ce mai cald,
Deși întins
În departe.
E-o înviere
În muguri
Și culori de pască,
Vestind zboruri
Nesfârșite.
E „Hristos a înviat”
Cu suflete pe aripi
Și pleoape aproape
Închise
De zumzet răsărind
Îmviere
În penticostare.
Acasă e cald
În mâinile întinse,
În suflete
Și-n oboseli monumentale
Care nu-și uită
Însă
Rostul bucuriei
Ciocnind morminte
În ouă roșii,
Ca să se ridice
Din întuneric
Viață.