Îmi ești drag, cu ochii tăi blânzi, ușor mustrători când uităm de bine. Ne amintești să fim copii, cu dorul în inimi și gustul de biscuiți din cizme adânc pătruzând în papile. Ai atâta suflet, încât nu poți să nu-l împarți, măcar în bucuria asta vie de a ne lustrui pantofii în fața icoanei tale.
Suntem mici și mari, cu pover
i și ani, cu zâmbete calde sau ascuțite de drumuri. Dar nu putem să nu ne umplem inimile de frumusețea darului – nu a celui primit, ci a celui învățat să-l împărțim cu mâinile întinse sau zâmbetul furiș de după ușă.
Ne înveți să fim oameni pentru oameni, să uităm de ceea ce ne desparte și să închegăm ceea ce ne apropie. Și nu, nu e vorba de portocala cu miros de Crăciun sau de ciocolata desfăcută-n grabă. Ci de darul din dar, care construiește raiul, de iubirea simplă în gesturi mici, care ne fortifică inimile spre mai mult cer.
E frig afară și vântul ne cântă-n temelii cu viteză de iarnă grăbită. Sub stelele aprinse, să scârțâi în pași bătrîni și la fereastra noastră. Să ne spui o poveste și să uiți nuiaua meritată un pic mai departe de portocalele proaspete și jeleurile colorate.
Pentru că, Moșule drag, mai mult decât orice, suntem copii azi și nu ne bucură nimic mai mult decât o poveste frumoasă, despre lumină și cald și ghete lustruite la fereastră. Lasă-ne îmbrățișarea magiei și o iconiță mică de purtat în suflet: a chipului tău, zâmbind în fața rândurilor de pantofi munciți pentru o din ce în ce mai râvnită copilărie.
