Suntem un bruiaj
De doruri
Cântând la nesfârșit
Despre neîntâmplate
Vise,
Nepurtate
Iubiri.
E atâta neputință
În aripile mustind
A mucegai
Și praf,
Încă neatinse.
Dacă am ști
Câtă minune
Se deschide
Împreună cu aripile
Atât de frumos desenate
Din suflete,
Când ne doare
Pentru prima oară
Lumina
Prea puternică
A ochilor deschiși
Spre viață,
Nu ne-am mai plânge
Niciodată,
Neputința.
Am urca
Spre unde dorurile
Nu mai știu să doară,
Doar să spere,
Să creadă,
Să iubească.
Și ne-am deschide
Aripile
În sfârșit
Spre lume,
Spre noi
Înșine.