Suntem un bruiaj

De doruri

Cântând la nesfârșit

Despre neîntâmplate

Vise,

Nepurtate

Iubiri.

 

E atâta neputință

În aripile mustind

A mucegai

Și praf,

Încă neatinse.

 

Dacă am ști

Câtă minune

Se deschide

Împreună cu aripile

Atât de frumos desenate

Din suflete,

Când ne doare

Pentru prima oară

Lumina

Prea puternică

A ochilor deschiși

Spre viață,

Nu ne-am mai plânge

Niciodată,

Neputința.

 

Am urca

Spre unde dorurile

Nu mai știu să doară,

Doar să spere,

Să creadă,

Să iubească.

 

Și ne-am deschide

Aripile

În sfârșit

Spre lume,

Spre noi

Înșine.