Dacă te-ai opri să observi materialul și consistența sufletelor de pe stradă, ai observa că cea mai mare parte din ele sunt create din nevoie de iubire, de a crede în ceva care să le copleșească, să le îndrume, să le apropie. Își poartă pașii, magnetic, unii către alții, mereu încercând să vindece din distanță și din umbră. Nevoia de îmbrățișare, de calorii afective și de a avea cu cine împărți, în mod real, zâmbetul și bucata de pâine ruptă-n două, e cu atât mai mare cu cât se impune distanță și virtual între din ce în ce mai multe suflete.
Noi suntem exemplul viu al paradoxului dintre distanță, atât de pregnantă astăzi, și bucuria de a avea mereu aproape sufletul celuilalt, care ne întregește. Fără nevoie de artificii, de mesaje care să apropie, de goană nebună în așteptarea care nu poate să susțină, ci doar să ceară mai mult, eu și el suntem mereu împreună, mereu zâmbind. Mână-n mână, ne trăim sufletele din ce în ce mai frumos, mai aproape, simțind mai mult, crescând.
Iar, când pământul își scutură peste oameni distanțe, ne lipim unul de celălalt și ne bucurăm că, într-o zi însorită de Septembrie, coaptă-n frunze și-n iubire, ne-am jurat, în fața lui Dumnezeu, credință fără de sfârșituri.
La mulți ani, iubire! Să ne trăim frumos toți anii care ne-au rămas, bucurându-ne că nu există drum pe care un suflet întreg să nu-l poată urma, dacă rămâne în el bucuria legământului și a cerului care l-a zidit. Să rămânem puternici, mereu iubind.
