Lustruiesc cizme: cu un prosop vechi, albastru, rupt în bucăți de timp și de nevoie. Lustruiesc simplu, cu bucuria unui copil care nu are altă grijă decât să îi fie încălțările curate pentru minunile cu miros de portocală de a doua zi.
Lustruiesc greu, cu amintirea zilelor în care poate n-am meritat să mă încalț, deși am avut atâtea alegeri, etajate generos pe rafturi grele, în diferite culori și forme. Lustruiesc trist, cu gândul la încălțările sparte și picioarele reci, strânse sub genunchii plecați ale cerșetorului care-și trece timpul alături de un câine care încă îl iubește.
Lustruiesc încet, în mișcări circulare, amintindu-mi viu despre noaptea în care râdea sacadat cu pungile de hârtie pline de dulciuri de post și mănuși la un loc, în dragoste de frate mai mare care alunga întunericul, cu nerăbdare și inocență: “Eu sunt moș Nicolaeeeee!” Lustruiesc de dor și drag și neputință, cu sufletul tânjind la veșnicie.
Lustruiesc închinsă-n istorii despre un moș care n-a avut părinți care să-i încarce cizmele cu bucurie, nici nu și-a desfătat anii în avere, ci a împărțit din bunătatea sa celor care nu aveau încălțări pe care să le lustruiască.
Lustruiesc mereu, convins, cu zâmbete înflorind pe obraji și credința-n suflet că mâine va fi nu despre portocale, ci despre iubire și grijă față de bucuria celuilalt. Un dar care să se înmulțească în inima celui care îl primește.
Iar mâine, când răsare ziua peste noapte, să vă zidească moșul în suflete iubire! Pentru că iubirea nu începe cu a umple încălțările celuilalt, ci cu a te asigura că, mai întâi, nu este desculț.
