Ar fi fost timp să-ți spun cât îmi ești de drag și cât de mult m-ai ajutat să cresc. Că te-am iubit de când am împărțit felii de pâine cu zahăr și mere verzi și m-ai învățat să urc în copaci, chiar dacă îmi tremura și sufletul de teamă.
Ar fi fost timp să-ți spun că, deși am plecat departe, nu am plecat de fapt. Că te-am purtat în suflet și ți-am admirat mereu curajul și lupta de a ajunge cel mai bun, de a trăi în fiecare zi modestia de a învăța mai mult, pentru că, nu-i așa, încă nu e destul…
Ar fi fost timp să-ți spun că ai devenit mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată într-un timp foarte scurt: tată, soț, preot, sfătuitor, suflet mare.
Ar fi fost timp să-ți spun tot ce simțeam că meriți: lumea întreagă.
Dar n-am știut să-ți caut în ochi timpul și să-mi adun bucuria în cuvinte, să descarc din “la mulți ani”-uri mai mult decât simplitatea unui gest comod, constrâns de întâmplare și de sensuri.
Nu mai e timp să-ți recunosc ochii verzi și sufletul blând. Îți voi purta, însă, dorul în suflet și modelul în privire, cu nădejdea cerului în pași, a reîntâlnirii fără sfârșituri.
La mulți ani veșnici, suflet bun! Mi-e tare dor de tine!
