Am atâtea să îți povestesc! M-aș așeza pe prag și te-aș urmări cum mă ignori, cufundat într-o revistă sau aranjând ceva la bicicletă, imun la vocea mea de copil, vorbind despre visuri neîmplinite încă. Te-aș lua în brațe, doar ca să mă refuzi, ca un frate mai mare veritabil, pentru care diferența de vârstă de 4 ani și-un pic e prea mare ca să mă asculte, e preț de secrete și vorbe pe furiș cu prietenii tăi mari, la care eu nu am access… încă.
Te-aș pupa pe ambii obraji, doar că să te ascunzi, jenat, deși aș ști că nu ți-ar displăcea deloc în esență. Apoi i-aș spune mamei că nu vrei să te joci cu mine, doar ca să te certe și să mai stăm împreună, măcar un pic, cât să-mi hrănesc dorul. Mi-e tare dor, să știi!
M-aș mira, apoi, cât ai crescut, de când ai plecat de acasă! Aș plânge cu tine când ai veni acasă, cu nasul spart, pentru că iar te-ai plimbat cu bicicleta fără voie, până la Botoșani și înapoi. Ți-aș admira, mai mult ca niciodată, coronița de la sfârșit de an școlar, chiar dacă mândria de premiant ți-e ascunsă sub batistă, pentru că doare încă…
Te-aș vizita cu tot dragul când ai mai fi crescut puțin și ai purta ochelari care să-ți înrămeze fața frumos, chiar dacă nu-ți place izul de intelectual pe care ți-o aduce, și îi ascunzi, mai mereu, pe unde nu-i poți găsi când ai nevoie. Ți-aș spune că-ți stă bine cu prima cămașă în dungi, chiar dacă ai mai încerca vreo 3, doar de dragul jocului! Și te-aș lua în brațe iar, ca să îmi zâmbești, jenat, pentru că – nu-i așa – ești destul de mare acum ca să știi că e multă iubire în gestul ăsta minim, mihocesc și cald.
M-aș uita spre cer și ți-aș povesti despre rai, așa cum ni-l imaginam odată, plin de scrîncioburi și banane, pentru că ce e raiul altceva decât un vis nesfârșit de copil care ar vrea să se înfrupte pentru totdeauna din ceea ce îi aduce cea mai multă bucurie? Ți-aș admira aripile și ți-aș aminti să mai vii în vis. Mama atât așteaptă! Ți-a gătit zi și noapte, cum o știi, sarmale și chiftele, și-a împărțit din ea fiecăruia, cu gust și dor. Prea mult dor…
Șase ani de lumină! Îți vine să crezi? Sau la voi, acolo, nu se mai numără clipele, pentru că trăiți într-o bucurie care nu se măsoară în timp? Mai citesc despre tine în ceilalți, în sufletele care ți-au moștenit privirea și sensul. Citesc și plâng, pentru că nu e durere și nici bucurie mai mare decat ce ai lăsat în urmă, cu ochii verzi și albaștri și cu pecetea raiului în suflet…
Ți-aș spune să lași raiul și să vii, măcar o zi, în vizită. Să mâncăm tocăniță de ardei copți cu mămăligă și să mă ignori, apoi, pentru că ai de citit încă o carte până dimineață. Ți-aș spune că te iubesc, cu jenă moștenită, și ți-aș face cunoștință cu iubirea mea nouă, Evolet Alexandra; ți-aș da dreptate că e ceva ce nu poți explica în cuvinte, dar care îți umple sufletul de cel mai mult frumos și cel mai mult Dumnezeu, unind inimile mea și a lui, ca niciodată! Și aș avea curaj apoi să te mai las în pace un pic, să-ți trăiești lumina. Dar cine sunt eu să-ți cer raiul și să-ți opresc zborul, chiar dacă doar pentru o clipă?…
Te îmbrățișez, în gând și suflet, cu dorul crescând și inima strânsă, dar plină de bucuria ta, a dorului cu ochi verzi și zâmbet timid, care a cucerit raiul.
Te iubesc, suflet drag! Odihnă veșnică în bucurie!
