România mea are de săpat în grădină. Își pune în pământ arpacaș și salată verde și își împrospătează lutul după o ploaie bună de primăvară. Apoi, își curăță via, bronzându-se la soare, sub miros de cireș înflorit și de pământ abia întors. Sub streașina ei, o fetiță blondă cu ochi de cer face castele din nisip și își desenează mustăți fără intenție, zâmbind a primăvară nouă. Un cățel flămând de atenție latră în grajd fără oprire, doar-doar l-o mângâia cineva odată.

România mea își ajută mama la instalat dulapuri și soarbe câte o gură de cafea amară, transpirând a trudă și a bucurie. E cald iar grijile i se adună direct pe frunte. Printre picături de vorbă și praf, gânduri i se înghesuie în inimă de “cum ar fi mai bine să facă” dacă s-ar întoarce acasă cu tot cu bucuriile lui crescute în afară.

România mea aleargă pe străzi cu mașini prăfuite și claxonează în trafic, dintr-o obișnuință neputincioasă și dintr-un truc învățat de a fi șofer de Suceava, ușor înăsprit, de oraș. Își duce truda din semnătură în ștampilă, și apoi iar în semnătură, dar mulțumită că se rezolvă treburi, cu omenie și zâmbet.

România mea poartă batic vara, să nu o tragă curentul și închide geamuri când ușile sunt deschise, că nu cumva să răcească odorul de câteva luni de pe cuptor. Odorul doarme și visează că-i sânul aproape, zâmbește a cer și umple inimi de bucurie.

România mea joacă baba-oarba la vale şi îşi aprinde bujorii de atâta râs şi copilărie încă neuitată. Îşi aminteşte de verile lungi cu mersul desculţ şi cireşele verzi mâncate cu poftă, fără voie, de prietenii rupți în genunchi dar întregi la suflet, care împărțeau mere cu zahăr la cârduri de copii flămânzi.

România mea miroase a floare de cireș și a lemn ars. Se clatină în vânt de primăvară și-și oglindește ochii în cer senin, ca privirea fetiței blonde care încă își mai strânge nisipul de sub unghii după ce a terminat castelele-n poveste.

România mea doare a dor. Așa simt copiii ei care vin acasă, se plâng de cozi lungi și de oamenii care merg pe stradă doar cu ochii în pământ, dar care nu simt nicăieri iubirea că aici, în sânul ei de țară, cu prispă, cu bătrânici purtând în cârje credință unui neam întreg, cu bărbi lungi și albe, care-și roagă zilele pe genunchi, cu mirosul ei de lemn ars și bucurie crudă, de primăvară.

România mea e o rugăciune nespusă, un dor simțit de fiecare dată mai mult, mai aproape, mai acasă.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.