Author Archives: Gabriela

Poartă-mă


Ia-mă-n brațe, mami!
Azi te-am văzut puțin
Doar
De dimineață
Când mă grăbeai
Să-mi caut haine
Pentru grădi.
Ai și uitat
Să-l iei pe baby mare
Din pătuț
Când am fugit pe ușă.

Ia-mă-n brațe, tati!
Azi n-ai cântat
Cu mine de mânuțe.
Așa de mult
Îmi place
Când râdem
Împreună
Și facem puzzle
Cu prințese
Pe covor.

Ia-mă-n brațe, mami!
Mi-e dor să îți respir
Obrajii
Și să mă legeni
Ca atunci
Când nu aveai
Vreo altă grijă-n lume.
Azi m-a ademenit
Cutia cu stafide
Să plec
Mai repede
La grădi
Fără tine.

Ia-mă-n brațe, tati!
Și lasă ‘fonul
Când ne jucăm
Și strângem brațele-n iubire.
„Nu munca azi!”
Aș vrea să fiu
Mai mică,
Să nu pot merge
Fără să-mi ții
Mânuțele
Când calc.
Aș vrea să râzi
Ca prima dată
Când am pășit
Spre tine
Cu pașii strâmbi
Și moi.

Ia-mă-n brațem mami!
Azi nu vreau ciocolată,
Nici desene.
Nu vreau să desenez
Pe masă.
Nu vreau să sar
Pe canapea.
Nu vreau să mai deschid
Sertare.
Nu vreau nici tobogan,
Nici leagăn,
Nici afară.
Azi vreau în brațe, tati!
Azi vreau în brațe, mami!

 

Cu dor de 8 ani

O ceață densă îmi plouă genele. Sub cojoc și fular, un zâmbet plin de ciocolată cu lapte îmi completează din rai, cu mâinile reci lipite de spatele meu, încercând să mă provoace:
– Mami, ham-ham! Mami, miau-miau! Mami,apa! Mami, I lou iu!
Roțile scrâșnesc, pedalele alunecă spre moara de vânt, la care ne oprim de obicei să bem apă și să admirăm copacii, apa, rățuștele și tot visul ăsta frumos pe care simt că nu-l merităm niciodată suficient în viața asta.

Pedalez. Gândul îmi zboară la tine și la cât de drag îmi ești, așa departe, veghindu-ne anii, visele, drumul. Cât te-aș îmbrățișa acum! Și câtă jenă ți-aș provoca, pentru că noi n-am fost învățați să ne luăm în brațe cu una, cu două. M-aș juca iar cu degetele tale prea elastice și ți-aș spune că nu ești normal așa. Am sta în genunchi, ascunși după strană și ți-aț ciufuli părul, doar ca să mă cerți că nu arați bine exact din cauza mea. Ți-aș șopți la ureche ce cântare să alegem la priceasnă și tu ai mormăi ceva bizantin doar ca să-mi faci în ciudă. Ți-aș spune că nu am chef eu azi să cânt apostolul, că tu oricum ești mai mare și că dacă tot ai venit în vacanță e treaba ta, nu a mea. Ne-am certa pe cine să tragă clopotele și am răsufla ușurați că a venit devreme iar nenea ăla chipeș cu părul creț despre care știm noi că învață karate în pădure la cartodrum, că prea e făcut.

Mă trezesc din vis mânuțele reci care vor jos de pe bicicletă.

– Mai avem puțin, iubire. Uite, coborâm dealul, trecem strada și ajungem. Cu cine vrei să te joci azi?

Și iar mă gândesc la tine. La felul tău de a fi, dulce-acrișor, ușor ironic, pentru că oricum știm toți și recunoaștem că ești cel mai deștept, chiar și când glumești și te iei de noi. La îmbrățișarea ta rară, scurtă, dar sinceră, cu pupici ușor mihocești în aer, că de ce să ne atingem obrajii? La cât de mândru ești de bibleoteca ta construită din anticariate și de faptul că acum îți permiți și volume noi, aranjate pe culori și autori. La cat de mult îmi lipseși, parte din sufletul meu pe care nu am știut prea bine că o am până s-a desprins de mine și a plecat departe-departe, în cer, să ne vegheze. La cât de mult te iubesc. La cât de mult mi-e dor.

Am ajuns. Cojocelul și căciula sar în cui iar iubirea deschide portița de la grădi, gângurind ceva despre tati și mașină, pentru că nu înțelege prea bine de ce am venit cu bicicleta azi. Îmi trimite pupici în aer și dispare la explorat jucării, ușor tristă că nu ne vedem până seara.

Pedalez înapoi și privesc spre cer. E ceață. Un gri absurd mă înconjoară și mi-e frig. Știu că azi va fi soare, întotdeauna e când mă gândesc la tine. Veghează-ne anii, suflet drag, și ai grijă măcar tu de noi! La mulți ani în bucurie! Te iubesc! Mi-e tare dor de tine!

 

Acasă


Din casa mea bătrână
Cu țoale de cordele
Țâșnește iubire:
Un strugure atins
De soare și rouă,
O roșie bătută
De căldură și vânt,
Un zâmbet de mamă
Ascuns sub batic,
Un plasture întins
Peste genunchii moi
Și lacrimă de crocodil.

Din prispa mea crăpată
De ani și rugăciune
Țâșnește lumină:
Doi ochi de cer
Zâmbind dimineața
Moale și stâlcit,
Ca orice vis de copil
Abia ieșit din pernă,
Un cer pătruns
De dimineață pe genunchi
Mulțumind pentru clipă
Și revedere,
O îmbrățișare
Cu gust de acasă
În 3.

Din soba mea caldă
Cu miros de lemn ars
Țâșnește amintire:
Ani trecuți cu urme
Senine
În părul albind
De prea mult departe,
În visul crescând
De prea multă speranță,
În pașii făcuți
De prea mult dor.

Suntem copii
Iar timpul se oprește
Într-o poveste
Fără sfârșit:
Acasă.

 

Părinții perfecți nu există

Nu știu de unde vine jena asta de a recunoaște că suntem oameni, că uneori e greu și doare, că ne cresc fire albe peste noapte și ne mor neuronii de la prea mult stres, că am vrea să fim părinții perfecți, dar nu avem resurse, nu avem timp, nu avem răbdare. Sunt zile în care a reuși să trecem prin fiecare oră e suficient. Suficient că am rămas întregi, deși nu credeam că e posibil. Suficient că am reușit să nu țipăm prea mult, să nu ne acuzăm prea mult, să nu disperăm. Suficient că iubirea care ne aleargă prin casă, dărâmând tot ce îi iese în cale e încă fericită la sfârșitul zilei, după 2 ani în care a învățat să se bucure de fiecare minut cu energie, cu țipete, cu o sinceritate firească atât în plâns, cât și în râs.

Sunt zile în care ne grăbim atât de tare, încât uităm să mai respirăm. Printre mailuri, conferințe, neuroni arși peste probleme și eforturi inumane de a privi lucrurile obiectiv, a fi umani pare să nu fie mereu permis social, mai ales atunci când ești părinte. Ori adevărul e dincolo de limitele sociale, acolo unde a încerca nu înseamnă a și reuși, dar înseamnă că ești pe drumul cel bun.

Sunt zile în care a-ți lăsa copilul la grădi îți rupe sufletul în două, pentru că deja ți-e dor de ce-ar fi putut să fie ziua cu el, dar și o ușurare, pentru că îți dă timp să rezolvi problemele pe care nu ai fi avut timp să le atingi altfel. Și e normal. Normal să continue viața cu inima ruptă, dar mintea întreagă, pentru că nu există părinte care să nu aiba nevoie de timp de respirat.

Sunt zile în care ți-ai dori să fi făcut mai mult ca părinte. Să educi mai mult, să iubești mai mult, să îmbrățișezi mai mult, să liniștești mai mult. Dar nu există un calcul atât de exact din care să ieși câștigător. A-ți trasa limitele prea sus înseamnă a hrăni o neputință. A asculta de gura lumii atunci când deja ești obosit și încercat înseamnă a te lăsa dominat de ce e în afara ta în loc să asculți de ce se întâmplă înăuntru.

Azi e o zi de respirat. Și e ok că încă mai suntem întregi, după atâta caniculă, atâtea probleme, atâtea neputințe. Respirăm cu ea în brațe, mâncăm resturi de prin frigider și mergem mai departe. Atât.

 

La mulți ani, iubire!

De-aș ști să te iubesc ți-aș citi gândurile și ți le-aș aduna în ordinea luminii. Cele mai frumoase sus, cele mai sărace jos.
Ți le-aș reordona apoi, în fiecare zi, după nevoie: când ai avea lumea la picioare și-ai simți cerul în pleoape, ți-aș strecura un gând sărac și mic la marginea sufletului, ca să înveți că fericirea nu e niciodată absolută și că lumina se trăiește frumos doar când nu e în pericol să se spargă de prea mult plin; că tristețea e parte din noi și că lacrimile sunt cele care ne dau, de fapt, putere să ne schimbăm sufletele, drumul, visul. Când inima ar fi căzută, respirând poveri, amestecându-se cu pământul, ți-aș strecura pe umeri aripi și zbor, ca să-ți amintești că de acolo, de jos, nu există decât pași care urcă, poveri care se leapădă, umbre care dispar în lumină.

De-aș ști să te iubesc, ți-aș număra anii și i-aș amesteca în ordinea urcușului. Cei mai grei în urmă, cei mai frumoși înainte.
I-aș amesteca, apoi, în fiecare zi, după nevoie: când inima ți-ar sângera dor iar zâmbetul ți-ar aminti de copilărie, ți-aș hrăni sufletul cu povești la lumina lunii. Ți-aș cocoța copilăria într-un corcoduș străin, din care ai rămâne cu dinții scârțâind și stomacul vesel. Ți-aș purta inima pe-un nor trecut și-aș lăsa-o să guste din lumina vie a timpului prin care ai trecut și din care ai crescut atâta iubire, atâta sens. Iar când sufletul ar fi însetat de ce n-a simțit niciodată încă, ți-aș întoarce ceasul cu ani înainte, în care mâinile noastre s-ar ține încă strâns una în cealălaltă și-ar privi, uimite, la tânăra poveste cu ochi albaștri care încă ne vizitează pragul și ne strigă la ușă „mama și tata”.

De-aș ști să te iubesc, ți-aș împărți iubirea egal pentru fiecare clipă. Apoi, aș înmulți-o până la cer și înapoi, iar și iar, până în nesfârșituri. Ți-aș aminti că iubirea nu moare niciodată, ci doar pălește uneori, de prea multă povară. Și ce iubire mare există în lume fără greutatea pașilor deja trecuți și a pașilor nefăcuți încă?

Dar nu știu să te iubesc și, poate, asta e ceea ce ne ține inimile vii, împreunate, încă: un vis neștiut, necalculat, dar care crește cu fiecare pas, cu fiecare umbră, cu fiecare încercare; un zâmbet sincer azi, o lacrimă sinceră mâine, un cuvânt nespus azi, prea multe cuvinte spuse mâine, o îmbrățișare azi, o tăcere mâine, o iubire azi, aceeași iubire mâine. Din tot jocul ăsta de-a oamenii, creștem în fiecare zi împreună, până ni se suprapun sufletele, fără să mai știm de unde începe și unde se sfârșește fiecare.

Te iubesc, suflet drag și cald și sper să învăț să te iubesc până-n nesfârșituri.
La mulți ani, bucurie! La mulți ani, iubire!

 

La mulți ani de cer!

Cum ar fi fost dacă nu se deschidea cerul să te îmbrățișeze? Dacă te-ar mai fi ținut pământul înca puțin, măcar o clipă, măcar un sărut, măcar o lacrimă de revedere? Să îți fi spus că te iubim cât pământul și cerul la un loc și că, oricând ai pleca, ultima îmbrățișare a zâmbetului tău ne va umple sufletul până nu va mai fi timp între noi? Să îți fi sorbit cuvintele încă puțin, vocea caldă care povestea despre iubire și înțelegere, despre cât de mult ai crescut în suflet, mai ales de când te-ai îmbrăcat în reverendă și-n binecuvântare? Să ne fi sorbit cafeaua cu lapte pe canapeaua scundă și să ne fi certat neputința de a mai sta treji încă puțin ca să vedem un film HD înghesuiți, fericiți, copii? Să ne fi cunoscut noile iubiri cu ochi de cer și să le fi lăsat să-și admire unele altora aripile de suflete mici, care încă nu au cunoscut pământul atât de mult încât să-și lepede zborul și cerul?

Cum ar fi fost dacă mai stăteai puțin? Dacă opreai timpul cât să mai respiri încă o dată părul ei și ochii verzi? Dacă mai sărutai o dată obrajii mamei și ai tatălui la revedere, aplecând din umeri și din inimă și zâmbind mirosului de ardei copți cu foame de acasă? Să îți fi povestit, întinși pe sobă, despre cum am plecat peste mări și țări, cu atâta dor de umbra viei și de roșiile calde din grădină? Că ne-am descoperit sufletele în drumuri lungi, într-un departe cu oameni diverși, dar calzi și buni, dar că acasă este totuși, și un loc, nu numai o emoție? Să ne fi descoperit, așa mari și cu riduri, dar cu visuri de copii în suflete încă?

Cum ar fi fost dacă ajungeai atunci la biserică? O zi normală în care ți-ai fi purtat sufletul pe trotuar fără să-ți oprească nimeni trupul, timpul, viața? Să te fi sunat și să-ți fi cerut încă o dată sfatul, mândră că încerci să protejezi anii dintre noi, că te straduiești să-mi acoperi sufletul cu mai multă răbdare, cu mai multă lumină? Să-mi fi amintit de prima dată când mi-ai apărat sufletul de dezamăgire și mi-ai spus cald „să plecăm acasă”, pentru că inima mea nu avea de învățat acolo nimic bun? Să ne fi ciocnit ochelarii în îmbrățișare, așa cum făceam de obicei, chicotind sub ironia momentului, amândoi înalți, amândoi râzând?

Cum ar fi fost dacă ne mai iubeai puțin aici? Oare ar fi durut atât de tare cerul dacă mai stăteai o secundă, o clipă, o iubire?

Te iubesc, plâng și mi-e tare dor de tine! La mulți de cer!

 

2


Împărțim egal
Iubire infinită:
O îmbrățișare imensă
Pentru tati,
O îmbrățișare convinsă
Pentru mami,
Un sărut sănătos
Pentru mami,
Un sărut distrat
Pentru tati,
O acadea de căpșuni
De la tati,
O acadea de cireșe
De la mami,
Un cântec săltat
De la mami,
Un cântec timid
De la tati,
O mașină rapidă
De la tati,
O păpușă ochioasă
De la mami,
Un somn adânc
De la mami,
Un somn în brațe
De la tati,
Un sân pe ascuns
De la mami,
Un sân amuzat
De la tati
.

Așa ne trăim
Iubirea
De doi ani:
Unul pentru mami,
Unul pentru tati;
Minute pline
De cer,
Ani desenați
Repede
Din două inimi
Mici
Care cresc
O inimă perfectă:
Mereu mai frumoasă,
Mereu mai mare.

La mulți ani fericiți, minune!

 

Copiii


Ne poartă în brațe
Cu mâinile mici,
Cu pielea moale
Întreruptă în gropițe,
Cu brațele strânse
În jurul gâtului
Și a inimii.

Ne adorm legănat
Cântând cuvinte
Neînțelese
Din care mama
Și tata
Se disting perfect
În intenții
De iubire
Profundă.

Ne șterg lacrimi,
Și ne alină
Creduli
La fiecare piedică,
La fiecare
Pas,
Din care n-am înțeles
Încă
Lecția inimii.

Ne vindecă goluri
Dedicat și profund,
Ne șterg praful
Depus consistent
Peste suflet
În ani de visuri
Încercate
Și, poate,
Neatinse.

Credeam că noi
Ne creștem copiii
În brațe.

Mi-e tot mai clar
Că ei ne cresc
Pe noi:
Cu iubire,
Cu frumusețe,
Cu bunătate,
Cu îmbrățișare,
Cu sinceritate,
Cu lumină
Care vindecă.

La mulți ani, copii minunați! Să vă creșteți părinții mereu în brațe, mereu mai buni! Așa ca sufletele voastre care nu încap în trupuri de cât de mari și frumoase sunt!

 

Săvârşitu-s-a


Adoarme cerul.
E linişte
Iar pleoapele
Pământului
Sunt închise.
Sufletele
Se odihnesc
La umbra crucii,
În aşteptare.

Pietrele tac.
Mâinile frânte
Se întind spre cer
Din cuie.
E întuneric,
Baraba îşi vindecă
Vina
Şi niciun suflet
Nu mişcă
De teamă,
De cutremur,
De dor.

Se pleacă lumina.
Răstignit,
Sufletul lumii
Îşi mântuie lupta,
Obosit.
Golgota îşi scrie
Sentința
În lemn
Iar
Cerul aşteaptă
Minunea
La poalele crucii.
Săvârşitu-s-a!

 

Am spus


Am spus că te urmez
Fidel
Când ți-a căzut din inimă
Și crucea
Și iubirea
Pe urme-nsângerate
De măslin.
Am spus doar
Și-am trăit
Departe
De lumină.

Am spus c-o să mă rog
Mai mult
Când ți-au lovit obrazul
Cu putere
Și ți-au zdrobit
Picioarele
Și mâinile
În cui.
Am spus doar
Și n-am vorbit
Din inimă
Cu tine.

Am spus c-o să trăiesc
Spre cer
Când ai urcat cu sufletul
Pe cruce
Și ți-au înfipt
Coroana
Peste frunte.
Am spus doar
Și-am închis
Din pleoape
Peste vină.

Am spus că îți iubesc
Lumina
Când ți-au vândut iubirea
Cu arginți
Și ai deschis din coastă
Raiul
Peste lume.
Am spus doar
Și-am iubit
Puțin,
Pe rând
Și selectiv,
Ciuntit.

Am spus doar și-am trăit la fel: cu minusuri, cu umbră, cu pași spre înapoi, cu mâinile închise când ar trebui să crească mult spre ceilalți, cu inima în cui, uitată, prăfuită. Am spus doar. Și atât.