Teamă.
Copilăria și-a bătătorit
Bocancii
Pe spatele meu.
Pielea nu mai surâde
Soarelui,
Fără cremă protectoare,
Oasele nu mai sar
Peste elastic,
Numărând,
Iar
Buzele nu mai zâmbesc
La superlativ.
Timpul îmi găurește
Pleoapele
Când le închid,
Îmi zbârcește pielea
Din obraz,
Îmi scutură iubiri
Din mâini,
Bătrâne.
Mai bine învăț
Să cresc
Mică
De Crăciun.
Și
Să dau calendarul
Înapoi
Când „moare” timpul
La cumpăna
Anilor.
M-am născut dintr-un gând la unison, în Pătrăuții Sucevei. Crescând și târându-mi sufletul pe două picioare împiedicate, m-am jucat întotdeauna cu literele, iubindu-le și protejându-le în sensuri doar de mine știute. „Vorbeai în legea ta și numai tu te înțelegeai”, spunea mama după 20 de ani despre copilul cu mintea aiurea și părul în ochi. Scriam grăbit, cu forma literelor îndoite pe linii, fără regulă, la cinci ani, într-o invidie profundă față de frații mei, care își păstrau comoara cariocilor în spatele privirii răutăcioase de școlari timpurii. Și mi-am primit răsplata primelor litere pronunțate strident, din cartea cu animale pe copertă: cutia cu carioci.
Continue reading
