În suflete de copii, puritatea se vinde la kilogram. Într-un trup mic, firav cât o petală strânsă în degete pentru miros, sufletul e întotdeauna mare. Un paradox trecut prin generații nesfârșite, dar natural, la fel cum iubirea încape într-o inimă, deși se simte-n fior din tălpi până-n creștet, total.

Copilăria își polenizează puritatea în sinceritate, în atitudinea de bine și rău încă nefiltrată social, încă neumbrită de ideea de consecință și motiv. „Da’ de ce ești așa grasă? De ce ai nasul așa lung?”. O spun vădit, fără rezerve, cu mila-n ochi și zâmbetul pe buze, pentru că așa simt, pentru că nu există motiv să nu întrebe. Puritatea lor nu e numai privire caldă, limpede, obraji albi și zâmbet divin, deplin valabile, dar comune în interpretare. Puritatea lor e replică tăioasă, sinceritate care doare, cuvinte care umplu și golesc, uimesc prin perspectivă, prin logică, prin credință: „Tati, un’ se duc norii când se duc?”. Zâmbind, molipsit de frumusețea sufletului încă necopt, îi răspunde distrat, intrând în jocul poveștii: „În țara norilor…”
Continue reading →

0

0