Tag Archives: cer

Șapte ani

Azi îți scriu despre vreme. Despre cum m-am trezit cu ochii în nori și ceață densă, despre cum plânge roua în iarbă și menta trecută din grădină cu miros de toamnă târzie. Despre cum gândurile toate s-au adunat cu prima geană deschisă spre tine, încă un pic tulburi, ca și cum abia acum ar realiza că ai plecat, după un vis cald despre îmbrățișare și viață tânără. Despre cum și în mânuțele ei calde strânse în jurul gâtului am simțit puțin din tine. Despre cum azi e toamnă rece și primăvară caldă deodată, cu miros de rai înflorit și nădejde.


Azi îți scriu despre bucurie. Ciudat cum în fiecare vizită la grădina ta înflorită de mâinile mamei nu mai simt lacrimă de durere, ci liniște profundă, atât de intensă încât aproape că distingi în ea o conversație caldă, un paradox pe care nu îl pot explica în cuvinte. Cum să transformi dorul, lipsa, durerea, absența în bucurie cu atâta lejeritate? M-am așezat pe banca ta aproape în fiecare zi pentru o lună și ți-am ascultat sufletul în liniște și bucurie, cu drag de chipul tău blând de pe piatră și cu firescul sentimentului revederii dincolo de lut și simț de limită umană.

Azi îți scriu despre dor. Despre săgețile surde din inimă când mintea își amintește a nu știu câta oară că nu mai faci parte din pământ și despre liniștea din suflet când știe că faci parte din cer. E-un puzzle de emoții ce-a rămas în urmă, plin de paradoxuri și de firescuri, amestecate până nu se mai distinge tristețea de bucurie, iubirea de dor, materialul de imaterial. Dar, dincolo de toate, aș da orice pentru o îmbrățișare și un zâmbet de ochi și suflet, așa cum ți-l recunoșteam la fiecare revedere.

Azi îți scriu despre timp. Nu știu cum se scurg clipele în lumea îngerilor, dar aici sunt șapte ani. Șapte ani de prezență magică. În camera ta, fiecare carte vorbește despre tine. În minunile tale cu ochi albaștri fiecare privire vorbește despre tine. În sufletul care te-a întregit și ți-a fost și îți este alături sunt sigură că fiecare por are și pecetea ta. Ești parte din timp, din noi, din cer, din suflete, din aripile care ne cresc până când toamna va apune peste zborul nostru, învățat și repetat, spre cer. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viața cea fără de sfârșit. Te iubesc, suflet drag!

 

Un an de minune

E dimineață. Poate prea dimineață, dar mânuțele se trezesc primele. Se agață de gâturi, de piepturi, de buze, cu sete drăgălașă. Apoi, se trezesc ochii. Își lustruiesc cerul sub pleoape de câteva ori și își fac curaj să se aprindă. Morocănoși și încă adormiți, se ascund pe pieptul lu’ tati și zâmbesc în riduri invizibile, până ce genele își scutură tot praful lui Ene iar sprâncenele blonde se aliniază perfect.

Buzele mici caută: plâng puțin, râd puțin, rod degetele moi și apoi sar pe mami, cu recunoștință mândră, pentru că rezervorul de lapte e plin. Pijamalele cad, piciorușele vesele se cațără peste haine, ca să îi fie mai greu mamei să le reîmbrace. Buzele și ochii râd, distrați de minune, iar obrajii se aprind, calzi și moi, cel mai delicios desert din lume.

Un zâmbet știrb ne înseninează sufletele, colorat și sincer. Când o fi trecut anul ăsta plin de minune? Când s-au înmulțit nopțile albe, dar atât de dulci, cu miros de puf blond și mânuțe care cuprind visuri în fiecare descoperire? Într-o clipă ghemul de om care și-a odihnit sufletul pentru prima dată pe pieptul tatălui a ajuns să-și adune toate jucăriile în cutie și să împartă bucățele de pâine cu toate privirile curioase din jur. A ajuns să mângâie, să îmbrățișeze și să strângă în brațe cu iubire nesfârșită. Când?

Azi numărăm binecuvântările și realizăm că sunt infinite și imposibil de cuprins. S-a revărsat cerul prin ochii ei direct în inima noastră și a lărgit-o de abia încape în piept. De bucurie, de sens, de frumusețe, de rai.

La mulți ani minunați, copil iubit și frumos! Să îți fie viața cer și drumul cald iar din tine să țâșnească mereu iubire și bunătate, pe care să le împarți tuturor cu aceeași privire caldă și cu același zâmbet plin și sincer. Te iubim nesfârșit! Mama și dada.

 

Dragă Moșule,

Am alergat tot anul, fără suflu, fără răgaz. Am urcat, am coborât, am plâns, am râs și am luat-o de la început, fără virgulă, fără pauză și, de multe ori, fără sens. A trecut timpul fără să simt, fără să știu iar, din toată încurcătura asta de secunde, m-am trezit la sfârșit de decembrie, năucă și cu sufletul obosit.

M-aș plânge iar, ca-n fiecare iarnă, că nu sunt copil și nu pot să-mi strâng inima într-o portocală crudă și-un colind la chitară. M-aș plânge că n-am energie, că nu mă mai bucur la fel când aud zăpada scârțâind sub tălpi și gerul înțepându-mi vârful nasului și obrajii roșii. M-aș plânge că am ales să gonesc prin timp, să uit de drum și doar să alerg, până m-o opri cineva să-mi arate sensul. Dar am obosit și să mă plâng.

De fapt, nu-mi lipsește nimic, Moșule. În afară de cer. Am șters praful din casă, dar a mai rămas puțin pe marginea sufletului. Niciodată nu se duce tot. Iar, când simți că s-a lustruit bine, în câteva secunde se adună iar: atâtea griji care nu se șterg decât cu buretele de sârmă, cu rugăciune și cu multă, multă răbdare…

Nu ți-am spus! Am împodobit bradul! Miroase dulceag și stă drept în mijlocul camerei, lăudându-și haina, semeț și verde crud. În suflet, însă, mai e loc de podoabă. După ce șterg praful o să fie loc de mai multă bucurie, de mai multă viață, de mai mult Crăciun.

Moșule, e păcat să mă plâng! Ai putea să mă oprești. Dar știu că tu ești Bun! Îți șcriu ca să mă ierți. Am alergat și n-am văzut pe drum: nici mâinile întinse, nici bisericile deschise, nici inimile plânse. M-am oprit abia acum, zăpăcită, la sfârșit de an, să te rog să dai tu unde eu n-am simțit. Să deschizi inimile cu bucuria Celui care este Bucurie și să nu lași niciun suflet să plângă de Crăciun. Fii tu acolo unde eu n-am fost! Și hrănește, cu iubirea ta, golurile din sufletele care nu-și mai amintesc ce e Crăciunul.

Iar, la sfârșit, dacă mai e loc de dorințe în desagă, ajută-mă să cred mai mult în ce-am uitat tot anul, ca la-nceput de drum în iesle: Cerul.

 

Dumnezeu închide cerul


Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de genele care
Nu-și plâng decât
Propriile drumuri
Și de mâinile care
Nu-și îmbrățișează
Decât propriile
Inimi.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de rugile care
Nu vorbesc decât despre
Sine
Și de buzele care
Nu știu să mulțumească,
Înainte să ceară.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură
De cuvinte,
De gânduri,
De absență,
De egoism
Și de nesfârșita
Nemulțumire
De a nu avea
Ceea ce credem
Că merităm.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Și nu-l deschide
Până nu învățăm
Că sufletul
Nu se curăță
Niciodată
Numai
Prin sine
Însuși.

 

Te pierzi

large.gif

Fiecare minut

Are in el

Bucuria vieții.

Dacă îl pierzi

În grija secundelor strâmte,

Uiți să respire

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Fiecare inimă

Are în ea

Puls de nemurire.

Dacă o strângi

În pumnul căderii,

Uiți să iubești

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Fiecare iubire

Are în ea

Frumusețea cerului.

Dacă o pătezi

De obstacol și umbră,

Uiți să trăiești

Minunea

Și

Te pierzi.

 

 

Celui care este

images
Ți-aș spune
Doar
Că mi-e dor
De cerul din tine.
Și te-aș strânge
În brațe
Cu toată iubirea
Pe care n-am știut
S-o scurg în timp.

Noapte bună,
Ochi verzi
Luminați de cer.

Scutură-ți aripile
Peste inimi,
Să se înalțe
În dor de veșnicie
În iubire
Și vindecă-ne
Gândul
De pământ.

Cu tine-n gând,
Bucată de rai
Cu zâmbet de lumină.

 

Până nu mai sunt


Știi ce-mi șoptește
Noaptea
Când apari pe cerul meu
Din umbră?
Proptește-ți somnul
De umărul meu,
Iubito,
Să împărțim stelele
Până nu mai sunt… Continue reading

 

Mi me mo

Zi caldă cu zâmbete împrăștiate pe noile băncuțe din locul de odihnă și cu povești bine cizelate cu ochii-n soare.

Chef de viață, una calmă, liniștită, cu timp îngropat pe o pătură în iarbă, fără laptop și mailuri standard, doar cu o carte și cu muzica în gând. Chef de ascultat melodia primăverii în adiere și zgomot de albine grăbite, de adoptat aroma iasomiei în floare și de sugrumat gânduri inutile. Liniște… Soare și o sticlă cu apă. Eventual o prăjitură cumpărată cu ultimii mărunți din portofelul verde, pentru că… oricum te încurcă.
Continue reading