Nu contează… Că pașii dor și se clatină, că ochii se forțează să-și țină pleoapele deschise, deși cântă a somn când genele ating obrajii, că scaunele sunt înalte și au gheba lipita de spătar, că nu e lapte în cafea și e prea mult în cappucino. În mână o chitară iar în suflet melodie, una care vorbește pe limba mea și-mi caută fiorii pe lungul mâinilor până în vârful degetelor.
Sunt simpli, de parcă n-ar ști că au talent, cât pentru 10 la un loc, talent să încânte suflete fără să exagereze. Totul mișcă a muzică: scaunele de lemn, pictate cu chei sol și inimioare, pereții cu portative, paharul de plastic legânându-se pe acorduri, zâmbetele largi de pe fețele care țin ritmul în părul mișcat lent, a baladă, sau exagerat, cum îi place băiatului cu cămașă-n dungi și ochelari, care-și încâlcește degetele în plete la fiecare două mișcări ale capului, teatral, neuitând să strige, atunci când observă cine trebuie: „Ăsta-i spiritul!”. Continue reading
