Am închis ușa cu forța furiei de toamnă tulbure, cu sufletul micșorat de frig și neputință. O cameră închisă, cu colțurile adânci, mirosind a mucegai ascuns și a umezeală parfumată. Pereții verzi erau scunzi, atât de scunzi, încât dacă întindeam degetele, atingeam tavanul cu palmele, ca și cum aș fi susținut cerul cu toată forța trupului. Doi metri în stânga, schițând o etajeră lată, cu baza subțire, îndoită ușor de greutatea cărților roase de timp, trei metri în dreapta, desenând un pat îmbrăcat albastru și un tablou fotografiind o fereastră deschisă, cu perdeaua în vânt.
Respiram rar, profund, încercând să păstrez în plămâni libertarea oxigenului plutind în aer, cu miros stătut de bețișoare parfumate. Mă strângeau pereții-n cărămidă veche. Cel mai mult îmi lipsea zgomotul, târșâitul roților de mașină pe șosea, lătratul câinilor nimănui, cerșindu-și bucata de pâine, strigătul copiilor în spatele blocului, cu picioarele luptând pe șotroane. 
Continue reading
