
Oamenii se plâng
De-ntuneric.
Deschid ferestrele,
Strâng perdelele,
Taie copacii
Din fața casei,
Aprind neoane
Și veioze,
Își fac pereți
Din sticlă
De sus
Până jos,
Să intre soarele
Cu totul
În cameră.
Dar,
Uită
Că cel mai mare întuneric
Nu e din noaptea
Soarelui care adoarme,
Ci în suflet,
Acolo unde
Lumina nu vine
De afară
Ci se naște
Înăuntru,
Unde praful
Din fereastră
Se șterge mai greu
Și nu e ploaie
Care să spele
Ceea ce mâinile
Nu pot ajunge.
Oricâtă lumină
Ar fi în camera
Cu ușile
Și geamurile
Larg deschise,
Niciodată
Nu va fi destulă,
Dacă nu aerisești
Sufletul
Cu speranță,
Dacă nu-l speli
Cu lacrimi,
Dacă nu-l crești
În iubire.
Lumina,
După ce se naște,
Se desenează-n ochii
Sinceri
Și se aprinde
În privirile
Care iubesc.
Și
Nu adoarme
Seara,
Când pleoaple
Se-nchid.
Se inventează-n vis,
Pentru ca,
Apoi,
Să se trezească
Mai vie
În dorul privirii
De dimineață.
Oamenii se plâng
De întuneric
Până când
Uită
Că a fost
Vreodată
Lumină.
Fără praf.
https://www.youtube.com/watch?v=zApP_q1G2WI