Fiecare zâmbet
S-a născut sensibil
La întuneric.
Nu strălucește
Decât în limpezimea
Soarelui,
În bucuria luminoasă
A sufletului
Care îl hrănește.
Nu strivi
Zâmbetele abia născute.
Așează-le
Frumos
La lumină
Și mângâie-le
Rostul.
Vor crește adânci,
Și vor naște
Alte minuni
După ce învață
Să dăruiască.
Lumină.
Oamenii se plâng
De-ntuneric.
Deschid ferestrele,
Strâng perdelele,
Taie copacii
Din fața casei,
Aprind neoane
Și veioze,
Își fac pereți
Din sticlă
De sus
Până jos,
Să intre soarele
Cu totul
În cameră.
Dar,
Uită
Că cel mai mare întuneric
Nu e din noaptea
Soarelui care adoarme,
Ci în suflet,
Acolo unde
Lumina nu vine
De afară
Ci se naște
Înăuntru,
Unde praful
Din fereastră
Se șterge mai greu
Și nu e ploaie
Care să spele
Ceea ce mâinile
Nu pot ajunge.
Oricâtă lumină
Ar fi în camera
Cu ușile
Și geamurile
Larg deschise,
Niciodată
Nu va fi destulă,
Dacă nu aerisești
Sufletul
Cu speranță,
Dacă nu-l speli
Cu lacrimi,
Dacă nu-l crești
În iubire.
Lumina,
După ce se naște,
Se desenează-n ochii
Sinceri
Și se aprinde
În privirile
Care iubesc.
Și
Nu adoarme
Seara,
Când pleoaple
Se-nchid.
Se inventează-n vis,
Pentru ca,
Apoi,
Să se trezească
Mai vie
În dorul privirii
De dimineață.
Oamenii se plâng
De întuneric
Până când
Uită
Că a fost
Vreodată
Lumină.
Fără praf.
https://www.youtube.com/watch?v=zApP_q1G2WI
De fiecare dată
Când clipești,
Lumea se oprește
Un pic.
Se scurge lumina
Pentru o porție mică
De întuneric.
Cât să se odihnească
Ochii
De zgomot,
De scenă,
De om.
Continue reading
Iubirea
Și-a scos ochii.
I-a pus în palmele
Unui trecător
Îndrăgostit
De întuneric.
Ochii
I-au făcut rădăcini
În pumnul
Strâns.
Îi era teamă
Să-l deschidă.
Întunericului
Nu-i plac ochii
Deschiși.
Mai târziu,
Când palmele s-au făcut
Una cu ochii
Și priveau
Doar simțind
Între degete
Obraji,
Trecătorul
S-a întâlnit cu
Iubirea
Pe stradă.
Era oarbă
Iar
În ochi
Îi crescuse
Întuneric.
Și-a întins palmele,
A atins pleoapele
Scobite
Și i-a pus ochii
Înapoi,
Din milă.
Iubirii
I-a rămas în ochi
Urme de mâini,
Rădăcini de atingeri,
Simțite cu degetele,
Iar palmelor
I-au rămas adâncimea
Privirilor,
Lumina.
Pentru că iubirea
Nu e niciodată
Doar în ochi.
Când trăiește
Se simte
Până-n vârful
Degetelor.
De fiecare dată
Când mă lupt cu înapoiul
Și mă murdăresc de
Întuneric,
Am nevoie de o porție dublă de
Înainte
Pentru balansare.
Întunericul
Cântărește greu
Pe metru pătrat de suflet.
Ca o piele atârnând pe un trup
Altădată cuprinzător,
Sufletul se lasă
Și își pierde
Din elasticitate.
De fiecare dată
Când mă lupt cu urmele
Și încerc să le șterg
Din consistență,
Am nevoie de mai multă
Lumină
Pentru urmele cu rădăcină.
Cu fiecare pas
Spre lumină
Înapoiul se diluează
În întuneric.
Întunericul
E-un răsărit prelung
Pe care se adună
Oameni pierduți.
La umbra lor,
Luminile se sinucid
De surpriză.
Târziu,
Când oamenii pierduți
Își caută sufletul,
Pe fiecare speranță
Se lipește câte-o stea,
Definitiv.
Fiecare răsărit
E un cumul de stele
Năucite-n speranță. Continue reading
M-am învârtit de șapte ori peste cap și m-am transformat în mumă. Ard flăcări pe nări și strigăte-n buze. În spate, munții se topesc în priviri. În față pământul se lasă sub povara gândului, în ploaie de humă groasă și praf stârnit în goană. Ghearele mi se ascut în viteză de visele tocite sub talpă. Emoția se scurge din ochi peste întuneric, într-un amestec strâns, îngroșat, omogen.
Continue reading
Mi-a intrat haos în ochi…
L-am simțit cum se lungea perfid
Pe linia părului meu
Încercând să-mi alunece,
Lingușitor,
În ureche
Cuvinte știute,
Tocmai când uitasem să te aud… Continue reading
