Tag Archives: iubire

La mulți ani, iubire!

De-aș ști să te iubesc ți-aș citi gândurile și ți le-aș aduna în ordinea luminii. Cele mai frumoase sus, cele mai sărace jos.
Ți le-aș reordona apoi, în fiecare zi, după nevoie: când ai avea lumea la picioare și-ai simți cerul în pleoape, ți-aș strecura un gând sărac și mic la marginea sufletului, ca să înveți că fericirea nu e niciodată absolută și că lumina se trăiește frumos doar când nu e în pericol să se spargă de prea mult plin; că tristețea e parte din noi și că lacrimile sunt cele care ne dau, de fapt, putere să ne schimbăm sufletele, drumul, visul. Când inima ar fi căzută, respirând poveri, amestecându-se cu pământul, ți-aș strecura pe umeri aripi și zbor, ca să-ți amintești că de acolo, de jos, nu există decât pași care urcă, poveri care se leapădă, umbre care dispar în lumină.

De-aș ști să te iubesc, ți-aș număra anii și i-aș amesteca în ordinea urcușului. Cei mai grei în urmă, cei mai frumoși înainte.
I-aș amesteca, apoi, în fiecare zi, după nevoie: când inima ți-ar sângera dor iar zâmbetul ți-ar aminti de copilărie, ți-aș hrăni sufletul cu povești la lumina lunii. Ți-aș cocoța copilăria într-un corcoduș străin, din care ai rămâne cu dinții scârțâind și stomacul vesel. Ți-aș purta inima pe-un nor trecut și-aș lăsa-o să guste din lumina vie a timpului prin care ai trecut și din care ai crescut atâta iubire, atâta sens. Iar când sufletul ar fi însetat de ce n-a simțit niciodată încă, ți-aș întoarce ceasul cu ani înainte, în care mâinile noastre s-ar ține încă strâns una în cealălaltă și-ar privi, uimite, la tânăra poveste cu ochi albaștri care încă ne vizitează pragul și ne strigă la ușă „mama și tata”.

De-aș ști să te iubesc, ți-aș împărți iubirea egal pentru fiecare clipă. Apoi, aș înmulți-o până la cer și înapoi, iar și iar, până în nesfârșituri. Ți-aș aminti că iubirea nu moare niciodată, ci doar pălește uneori, de prea multă povară. Și ce iubire mare există în lume fără greutatea pașilor deja trecuți și a pașilor nefăcuți încă?

Dar nu știu să te iubesc și, poate, asta e ceea ce ne ține inimile vii, împreunate, încă: un vis neștiut, necalculat, dar care crește cu fiecare pas, cu fiecare umbră, cu fiecare încercare; un zâmbet sincer azi, o lacrimă sinceră mâine, un cuvânt nespus azi, prea multe cuvinte spuse mâine, o îmbrățișare azi, o tăcere mâine, o iubire azi, aceeași iubire mâine. Din tot jocul ăsta de-a oamenii, creștem în fiecare zi împreună, până ni se suprapun sufletele, fără să mai știm de unde începe și unde se sfârșește fiecare.

Te iubesc, suflet drag și cald și sper să învăț să te iubesc până-n nesfârșituri.
La mulți ani, bucurie! La mulți ani, iubire!

 

2


Împărțim egal
Iubire infinită:
O îmbrățișare imensă
Pentru tati,
O îmbrățișare convinsă
Pentru mami,
Un sărut sănătos
Pentru mami,
Un sărut distrat
Pentru tati,
O acadea de căpșuni
De la tati,
O acadea de cireșe
De la mami,
Un cântec săltat
De la mami,
Un cântec timid
De la tati,
O mașină rapidă
De la tati,
O păpușă ochioasă
De la mami,
Un somn adânc
De la mami,
Un somn în brațe
De la tati,
Un sân pe ascuns
De la mami,
Un sân amuzat
De la tati
.

Așa ne trăim
Iubirea
De doi ani:
Unul pentru mami,
Unul pentru tati;
Minute pline
De cer,
Ani desenați
Repede
Din două inimi
Mici
Care cresc
O inimă perfectă:
Mereu mai frumoasă,
Mereu mai mare.

La mulți ani fericiți, minune!

 

Am spus


Am spus că te urmez
Fidel
Când ți-a căzut din inimă
Și crucea
Și iubirea
Pe urme-nsângerate
De măslin.
Am spus doar
Și-am trăit
Departe
De lumină.

Am spus c-o să mă rog
Mai mult
Când ți-au lovit obrazul
Cu putere
Și ți-au zdrobit
Picioarele
Și mâinile
În cui.
Am spus doar
Și n-am vorbit
Din inimă
Cu tine.

Am spus c-o să trăiesc
Spre cer
Când ai urcat cu sufletul
Pe cruce
Și ți-au înfipt
Coroana
Peste frunte.
Am spus doar
Și-am închis
Din pleoape
Peste vină.

Am spus că îți iubesc
Lumina
Când ți-au vândut iubirea
Cu arginți
Și ai deschis din coastă
Raiul
Peste lume.
Am spus doar
Și-am iubit
Puțin,
Pe rând
Și selectiv,
Ciuntit.

Am spus doar și-am trăit la fel: cu minusuri, cu umbră, cu pași spre înapoi, cu mâinile închise când ar trebui să crească mult spre ceilalți, cu inima în cui, uitată, prăfuită. Am spus doar. Și atât.

 

Poate că


Poate că primăvara
A fost construită
Dintr-un surâs
De femeie
Cu pleoape abia trezite,
Calde,
Și
Un suflet
De copil moale
La sân.
Așa s-ar înțelege
De ce lumea
Renaște
Într-o zi de martie
Timpurie:

Iubirea crește,
Crește
Și
Inundă
Inimi
Și visuri,
Și zâmbete,
Explodează
În flori,
În soare
Și miros de zambilă
Dureros
De albă,
Vindecă
Lacrimi
Și pași
Încă nefăcuți
Spre iubire.

La mulți ani, femei luminoase și mame dragi! Să vă fie viața iubire și cer!

 

Ghetuțe pline


Mulțumim
Pentru zâmbetul
Cu 8 dinți
Ce ne amintește de cer,
Pentru mânuțele moi
Din jurul gâtului,
Pentru pașii mărunți
De pe gresie
Cu sunet abrupt
Și emoție de încercare
Nouă.

Mulțumim
Pentru diminețile amețite
De parfum de puf blond
Și scâncet de bucurie,
Pentru miau
Și ham
Și țup
Care veghează somnuri
Sub plapuma caldă,
Pentru da-uri
Și nu-uri
Și cuvinte stâlcite
Cu inima plină.

Mulțumim
Pentru ghetuțe.
Pentru că le avem pline
Nu numai de portocale
Și ciocolată,
Dar și de toți pașii
Pe care nu i-am făcut
Încă,
Dar despre care știm
Că vor aduce
Și mai multă viață,
Și mai multă iubire,
Și mai multă bucurie,
Și mai multă minune.

Mulțumim, moș Nicolae,
Pentru ghetuțele
Pline!

 

Șapte ani

Azi îți scriu despre vreme. Despre cum m-am trezit cu ochii în nori și ceață densă, despre cum plânge roua în iarbă și menta trecută din grădină cu miros de toamnă târzie. Despre cum gândurile toate s-au adunat cu prima geană deschisă spre tine, încă un pic tulburi, ca și cum abia acum ar realiza că ai plecat, după un vis cald despre îmbrățișare și viață tânără. Despre cum și în mânuțele ei calde strânse în jurul gâtului am simțit puțin din tine. Despre cum azi e toamnă rece și primăvară caldă deodată, cu miros de rai înflorit și nădejde.


Azi îți scriu despre bucurie. Ciudat cum în fiecare vizită la grădina ta înflorită de mâinile mamei nu mai simt lacrimă de durere, ci liniște profundă, atât de intensă încât aproape că distingi în ea o conversație caldă, un paradox pe care nu îl pot explica în cuvinte. Cum să transformi dorul, lipsa, durerea, absența în bucurie cu atâta lejeritate? M-am așezat pe banca ta aproape în fiecare zi pentru o lună și ți-am ascultat sufletul în liniște și bucurie, cu drag de chipul tău blând de pe piatră și cu firescul sentimentului revederii dincolo de lut și simț de limită umană.

Azi îți scriu despre dor. Despre săgețile surde din inimă când mintea își amintește a nu știu câta oară că nu mai faci parte din pământ și despre liniștea din suflet când știe că faci parte din cer. E-un puzzle de emoții ce-a rămas în urmă, plin de paradoxuri și de firescuri, amestecate până nu se mai distinge tristețea de bucurie, iubirea de dor, materialul de imaterial. Dar, dincolo de toate, aș da orice pentru o îmbrățișare și un zâmbet de ochi și suflet, așa cum ți-l recunoșteam la fiecare revedere.

Azi îți scriu despre timp. Nu știu cum se scurg clipele în lumea îngerilor, dar aici sunt șapte ani. Șapte ani de prezență magică. În camera ta, fiecare carte vorbește despre tine. În minunile tale cu ochi albaștri fiecare privire vorbește despre tine. În sufletul care te-a întregit și ți-a fost și îți este alături sunt sigură că fiecare por are și pecetea ta. Ești parte din timp, din noi, din cer, din suflete, din aripile care ne cresc până când toamna va apune peste zborul nostru, învățat și repetat, spre cer. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viața cea fără de sfârșit. Te iubesc, suflet drag!

 

Nesfârșire


Poate că am uitat
Uneori
Să fim întreg
Mai ales
Când ne-a scăzut timpul
Din nesfârșituri
În măști de sfârșituri
Cu limite,
Pauze
Și atâtea vârfuri
De atins,
Dar n-am uitat
Să adormim împreună
Și să ne trezim
Geană în geană
Dimineața.

Poate am obosit
Uneori
Și am grăbit clipele,
Secundele
Și orele
Spre o nouă noapte
Cu vis de odihnă
Și pace,
Dar n-am uitat
Sărutul
De noapte bună
Și cafeaua
Măcinată
La doi
Din răsărituri.

Poate că am judecat
Și am ferit privirea
Uneori
Când s-a adunat
Povară peste povară
Deodată
În suflet,
Dar am ieșit
Mereu
La suprafață
Puțin
Mai puternici,
Puțin
Mai noi.

Poate am vrut mai mult
Uneori
Și am crescut
Iluzii
Din neputințe:
– cine să spună
mai mult;
– cine să facă
mai mult;
– cine să fie
mai mult;
Dar
Niciodată
Cine să iubească
Mai mult,
Pentru că iubirea
Nu se împarte
Ci se adună,
Se cultivă,
Se crește,
Se transformă
La nesfârșit.

Poate că
Suntem oameni
Și oamenii nu știu
Să iubească
Perfect,
Dar e suficient
Că știu
Să iubească
Cât pot ei
De mult.

La mulți ani, iubire! Încă de 6 ori cate 6 ani în care să ne măsurăm veșnicia în chicote de copii și iubiri crescute uman și sincer. Și apoi încă o veșnicie împreună.
Te iubesc!

 

Aromă de cafea


Poate nu știți
Ce miros
Are cafeaua de acasă:
Te trezește
Subtil
Cu iz de boabă arsă
La ibric
Și adaos
De rouă
Generos strivită
În iarba verde,
Te amețește
Apoi
Cu urme de măr
Putred
Îngropat în lut negru
Și toamnă tânără,
Strecurat pe sub geamul
Deschis,
Te adună
În catifea
De trandafir roz
Cu mireasmă subtilă
De vară
Și alint.
Te atinge
Fierbinte
Și pătrunde
În nări,
Abundent
Și total,
Până alungă
Orice urmă
De Ene.

Poate nu știți
Ce gust
Are cafeaua de acasă:
Te îmbie
Firav și
Ușor amar,
În ceașca fierbinte
De pe prichici,
Te alintă
Cu puțină miere,
Cât să absoarbă
Din arsura sufletului
Abia trezit,
Te indulceste
Cu multă ciocolată
De casă
Frământată cu nucă
Și multă
Iubire,
Și te ademenește
Final
Cu spumă de lapte
Și aburi
Dependenți
De zâmbete calde.

Poate nu știți
Ce aromă
Are cafeaua din ceașca
Albă
Cu buline roșii.

De acasă.

 

La mulți ani, iubire!

Dada! DADADADA! Pupic și de la capăt! E tare specială ziua asta frumoasă cu miros de puf blond și mânuțe strânse după gât, așa-i?

Îți povesteam în anii trecuți de iubirea noastră până la cer și înapoi, cu univers cu tot, dar nu ne imaginam cum e să existe o iubire care mistuie, care cuprinde și completează totul. Și uite că o trăim cu bucurie de copil care își ia viața în piept. Ne râd ochii la fiecare degețel întins, la fiecare silabă nouă, la fiecare îmbrățișare strânsă.

Dincolo de magia cerului revărsat peste noi cu atâta binecuvântare și lumină, îmi rămâi cel mai drag om, cel mai bun suflet, cu cea mai frumoasă privire albastră. Încă îmi tresare sufletul când mă iei în brațe și încă îți iubesc fiecare fir de păr argintiu. Îți strâng zâmbetul în suflet și râd cu poftă la fiecare glumă pe care n-o înțeleg imediat și te rog să mi-o explici.

Ești un tată extraordinar, care ar muta munții pentru familie, fără să uite de joaca promisă în fiecare zi. Îmi ești mână strânsă, sprijin complet, iubit și cald, cel mai drag dintre dragi. Obosiți dar sinceri, ne purtăm uneori zilele mai greu, cu povara orelor în care ne-am fi odihnit mai mult. Dar nu există regretul de a nu fi iubit mai mult. Cu cearcăne adânci, dar cu sufletul plin, ne ținem de mână și iubim: fiecare zi pe care ne-a dat-o Dumnezeu, fiecare îmbrățișare strânsă, fiecare zâmbet de cer din obrajii mici, fiecare clipă în care învățăm să trăim. Până la adânci bătrâneți și dincolo de ele.

La mulți ani, soț, tată și prieten bun. Să ne trăiești o veșnicie! Te iubim din ce în ce mai mult!

Mami și Evolet.

 

La mulți ani de suflet!

E crunt cum trece timpul și cuvintele sunt din ce în ce mai greu de spus, deși emoțiile sunt aceleași. E ca și cum cerul se apropie din ce
în ce mai mult iar cuvintele nu mai știu să îl cuprindă, așa că se retrag timid, de teamă să nu fie suficiente. Așa simt acum și doare neputința asta de a-ți scrie așa cum merită sufletul tău bun.

Te-aș lua în brațe, cu setea anilor prea mulți care au trecut de când ți-am spus „La mulți ani” și ți-am urmărit zâmbetul ușor stânjenit, dar aprins de privirea verde – aceiași ochi calzi, plini de iubire pentru o lume întreagă. Dar nu cred că pentru tine mai are valoare timpul acum. Cum să măsori veșnicia în clipe, în dor, în iubire, când bucuria e continuă și fără umbră?

Ți-aș spune iar și iar că mi-e atât de dor încât doare, că mă bucur ca un copil de orice vis în care mă îmbrățișezi sau mă pupi pe ambii obraji, fără prea mult gest, dar sincer și plin. Ți-aș aminti să ne vedem în weekend (și știi că cea mai bună parte e vineri seara, când măsurăm timpul la un film pe care îl pregătești ore întregi, ca să fie perfect, deși oricum adorm după prima scenă). Aș mulțumi în gând pentru sufletele calde și luminoase pe care le-am simțit de fiecare dată acasă la tine, cu ochii mari și verzi și dragi și m-aș ruga să nu mai treacă timpul chiar așa de crunt…

Te-aș asculta cum citești, cam repede – ar spune tata – din Proloage, în timp ce îți dezamorțești genunchii și te sprijini de peretele verde din sufragerie – aceeași sufragerie cu miros de ceară aprinsă și tămâie. Ți-aș savura accentul savant, dar încă nuanțat bucovinean, și aș avea răbdare. N-aș mai fugi în drum după ultima mătanie.

Ți-aș aduce ardeii copți la etaj, fără să mă mai protestez bosumflat sub scară, și ți-aș spune că sunt mândră de tot: de nopțile în care ai muncit, ai citit, ai scris, ai recuperat un timp pe care nu-l știai pierdut încă; un timp pe care-l foloseai să lași în urmă cât mai mult din tine…

Mi-e dor mult. Dor care doare, dar și care speră. Dor cu zbor, dar și cu neputință. Dor cu rai sperat. Dor cu iubire fără sfârșit. La mulți ani în rai, așa veșnici și necuprinși, și plini, cum nu voi înțelege niciodată, dar cum voi aștepta să înțeleg la timp. Te iubesc!