M-am împiedicat de un cuvânt
Pe scări.
Avea literele rănite,
Încovoiate de vânt
Și reci. Continue reading
Ți-am spus ceva:
Cu totul, pe dinafară,
Ca o poezie repetată isteric
Literă cu literă,
Repede, haotic și
Fără nuanțe,
De teamă să n-ai timp
Să fugi…
Ți-am spus ceva:
Zâmbind, cu buzele largi,
Ca o poveste scobită în stele,
Cuvânt cu cuvânt,
Încet, șoptit și
Fără veghe,
De teamă să nu vrei
Să tac…
Ți-am spus ceva:
Distrat, cu mâinile în aer,
Ca un desen știut pe de-a-ntregul,
Punct cu punct,
Atent, colorat și
Fără umbre,
De teamă să n-apuci
Să uiți.
Ți-am spus ceva!
Și, spunându-ți,
Mi-am pierdut,
Pe rând,
Literele, vocea, cuvintele
Și gesturile toate,
Pledând cu buzele,
Chinuit, forțat și lacom,
Din început spre „nesfârșituri”,
O cauză divină,
Dar fără
„Receptoare”…
Scrie-mă, iubitule, scrie-mă!
Cu rânduri egale și strânse,
Cu litere mici, mari, legate,
Ca-n viață să-mi intri cu totul,
Plin,
Fără pauze,
Fără regrete… Continue reading
M-am certat rău cu ele. Știi când vin cuvintele toate odată, și spun multe și complicat, până îți umplu celulele de înțelegere și de abscons, de putere și de slăbiciune, de rezerve și curaj? Câteodata se luptă pentru întâietate, se înghesuie unele în celelalte și se afirmă subtil sau strident, ca primăvara pe gardurile verzi și pe lumina din streașină…
Alte dăți, însă, își dezmorțesc plinul la umbră, ascuns, își golesc literele de conținut și se așează plate și comod pe spate, în întunericul pe care îl preferă fără motiv, ca ochii care se satură de soare și se desfată sub ochelari. Continue reading
