Umbra unui bătrân
Sprijinind pași într-o bucată
De lemn,
Lacrimă de obraz,
Căutându-și drumul
Spre neputință,
Aer de ploaie
Cu miros de toamnă
Târzie,
Zgomot surd de roată
Și gunoaie târâte
Pe genunchi,
Bere împărțită străin
În chipuri cosmopolite
De stradă,
Cuvânt tăios peste cuvânt
Și-un gol crescând
În suflet.
Așa bate, uneori,
Inima Londrei
Pe străzi crescând
Întuneric.
Începuturile au gust de ploaie curată și miros verde. Pe fiecare stradă, începutul meu zâmbește, cosmopolit, și-și aranjează părul ciufulit după ureche.
Pentru că Londra e un suflet frumos, cu ochi albaștri, nu-i rezist chiar și atunci când nu mă întreabă. Sunt prezentă, trup și suflet, într-o poveste frumoasă, pe care încă o încep, când îmi strivesc privirea în pământ, a jenă neștiutoare.
Și pot să spun cald că povestea mea, abia începută, își râde sufletul la soare, cu inima pulsând în piept emoții neștiute. Pentru că, de la fereastra mea, Londra e o realitate cu accent hotărât și inimă de floare portocalie.
Londra e o întâmplare niciodată nefericită, un amalgam de trăiri închise-n piatră veche și lumini de seară, un dor uitat în cer roșu, stingând zile. În plimbare, fiecare stradă are vocea ei; zgomotoasă, stridentă și grăbită, Oxford Street invită la diversitate, la bruiaj de oameni atât de diferiți încât ți se blochează în privire, curios. Dacă te îndepărtezi, însă, te regăsești cântând o liniște caldă, calmă, în pași mărunți și relaxați, ca noile străzi, inundate de lumină ploioasă, de vechile clădiri, dormind în tăcere. Diferit în forme, diferit în simțuri, invitând la nostalgie. Și crește-n mine, într-o agonie nevăzută, apăsătoare, ca așteptarea unei ploi care nu mai vine…
Continue reading
