Nu mă strângeai în brațe prea des. Cu ochi protectori și privirea caldă, îmi clădeai zilele frumos, sub da și nu, fără variantă de mijloc. Știai că orice fel de „poate” mi-ar fi adunat speranța-n geană, inutil, sau mi-ar fi alungat curajul pe marginea terenului, în poveste niciodată pregătită să înceapă. Nu mă așteptai seara în fața școlii. M-ai învățat că drumul pe care îl cunoști e cel mai scurt. L-am priceput, de mână cu tine, în primele două zile de școală, în pași mărunți. Nu ți-era teamă că mă rătăcesc, cu cei 7 ani de-acasă în spinare. Pentru că de la 5 ani, pașii Gabrielei alergau departe, în pădurea din fața casei bunicii, la cules flori de salcâm, sau la citit pe pajiști „Furnica și porumbița” lui Tolstoi, cu ochii pe văcuța portocalie, din care admiram, cu un băț de salcie în mână, petele albe.
Ai fi vrut să-mi dai totul. Din bucurie – esența, din credință – plinul, din mămăliga cu brânză și smântână – bucata cea mai mare. Îți certam, de foame, migala și aranjamentul în farfurie și, la sfârșit, priveam cu jenă jumătatea nesavurată din porție. Pentru că niciodată nu-mi era de ajuns, când te grăbeam, cu furculița-n mână. Bucuriile pe care mi le dăruiai erau calculate, muncite cu spălatul vaselor pe căpșuni, jocul Scufiței la ușa bunicii pe ciuperci cu smântână la comandă, filmul de la ora 8 pe pâine tocită-n scaun de bicicletă și orele-n drum cu vecinii pe rugăciunea de la ora 7, pe ceas.
Îmi împleteai șosete de lână și căciuli cu floricele strânse-n ac, în nuanțele copilăriei: roșu, verde și galben. Părul mi se așeza, turtit și perfect împletit, sub operele tale de artă, iar, din șosete, după câteva purtări, îmi ieșeau degetele printre ațe, de prea multă libertate, de prea multă viață. Le coseam pe furiș, când îți admirai codițele de ceapă, abia ivite-n straturi, din grădină.
Cuvintele tale nu erau multe. Nu sunt nici acum. Dar, în fiecare literă cu accent, așezai un zâmbet larg, care aduna în expresii riduri „mihocești”, în moștenire de familie, și spirit câștigat de viață cu suflet. Înțelegeam, cu fiecare cuvânt, că ceea ce spui te construiește pe un drum, te definește, că ești ceea ce spui, nu numai ceea ce faci.
Îți aminteai, seara, la masa poveștilor, lângă frații tăi zâmbind la indigo, de copilăria desculț, cu literele-n mână și joaca-n picioare. Împreună, erați cea mai frumoasă familie despre care am auzit amintindu-se vreodată. Școliți și aranjați în cămășile toarse de bunica, vă petreceați timpul numai împreună, până vorbele v-au construit faptele în drumuri firești, spre înainte. Vă priviți încă, din drumuri paralele. Când bucuria vă luminează căile, vă îmbrățișati mâinile și vă sărutați obrajii, la o cafea, în intersecție. Apoi, cu mâinile încă simțind bucuria întâlnirii, vă întoarceți pe drumul vostru, singular, din care v-ați construit esența, în cuvinte simple, definindu-vă sufletul și pașii.
Azi, îți duc dorul vocii, mângâind vorbe calde, moldovenești: „Ce faci? Ai mâncat azi? Ai pus zacusca aia la frigider? Mai ai bani? Acasă când vii?”. Cuvintele îți definesc locul, de mamă încă simțind în vene iubirea care protejează, care nu scade, care nu uită niciodată.
Pe 1 ianuarie mai aduni un an de suflet. Încă un an pe care să ți-l punem în rama celor mai frumoase mame. Ca dar, Luxury Gifts.ro îmi întinde o poveste în cristale Swarovski sclipitoare, care să-ți amintească ce ai fost mereu pentru mine: un exemplu de credință, de cuvinte și tăceri construind suflete și drumuri, de frumusețe-n privire și-n fapte: „Cuvintele sunt cărările faptelor” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Așa m-ai învățat! Din cartea-n coperți groase, ridicând pulsul inimii spre cer, niciodată spre pământ.
Acest articol participă la Superblog 2013.
