Mi-e muza singulară.
Când s-o adun,
Se strânge după păr:
Breton,
Cu urmă de șuviță verde,
Și se alintă-n palme:
Crede
Că, dacă văd
Un păr hazliu
Cu fire calme,
Îmi piere chefu-n literă-
Pustiu
Și gându-n vorbă
Solidară.
Continue reading
Știi cum e când vrei să scrii ceva frumos?… Când îți surâd literele din taste, dar nu mai știi deodată să le combini, saturate de subiecte anodine și de redundant comod? 
Când e vineri 13 și ai putea să te legi bine-mersi de o superstiție personal nejustificată dar care poate să umple pagini amuzate de coincidență? Când, fidel începutului de weekend (vineri), inboxul e gol, citindu-ți, parcă, gândurile-n abandon de chef „muncitoresc”, și vrei să scrii: ceva frumos, ceva ce nu s-a scris, ceva ca ziua de azi, mai răcoroasă decât plinul verii sufocant? Continue reading
Seară absentă… Muza își lustruiește balerinii de primăvară și trântește ușa de la intrare zgomotos, cu zâmbetul libertății pe buze, lăsând pași de neputință în urmă, greoi.
O acuz! Îi adun toate defectele grămadă și i le pun în cale, nesuferit… Insist pe superficialitatea responsabilității pe care pretinde că și-o asumă de fiecare dată când nu face decât să șlefuiască pretexte ieftine, să-și încalțe balerinii verzi de primăvară și să plece, oricând…
Când îi întorc spatele și refuz să-i vorbesc, își întinde brațele spre mine, senin, ca un copil vinovat care își încearcă scăparea în ochii mari și triști. Întotdeauna târziu, când bate ceasul de noapte a somn, când ideile se vor adormite în pernă, când picioarele își dezmorțesc greutatea întinse sub plapumă, mă cuprinde cu mâinile calde și îmi șoptește… 
Continue reading
Scriu din inerție, fără să știu despre ce și de ce… Scriu pentru că m-am obișnuit să scriu, deși mi-a fost greu să înlocuiesc cerneala albastră (blue blue și nu blue black, ca să se șteargă cu picul) și stiloul greoi cu tastele cu sunet identic și fără miros. Scriu ca să simt că rămâne ceva din ziua care tocmai a trecut și ca să nu uit să scriu și cum e să scriu. Scriu… ca să scriu… Continue reading
