Când a creat lumea, Dumnezeu a pus în fiecare suflet o bucurie care să se repete, care să adune zâmbetul, de unde s-a stins.

Unora, le-a dat talente recognoscibile. De când e pământul, lumea cântă, desenează, scrie, își îndoaie oasele în acrobații spectaculoase, aleargă, adună frumusețe în pasiuni fermecătoare.

Altora, le-a dat ochi buni, care să vadă în spatele prafului, al pereților desenați în mucegai sau al obrajilor crispați din obișnuință. Și de atunci, bunătatea a primit rang selectiv, de om naiv sau rar, cum nu se știe peste tot în lume.

Tuturor, însă, le-a dat iubire. Infinită, crescândă, năucitoare, magică. Nu toți au învățat, totuși, că celulele fiecărui suflet sunt scăldate iremediabil în iubire. Mulți încă își caută talentul în ceilalți, uitând că frumusețea, flacăra, imensitatea celui mai frumos dar nu se aprinde din ceilalți, ci din cărbunele adunat de la prima respirație în propriul suflet. Și abia apoi își găsește perechea în sufletul de vizavi.

Să iubim, deci. De unde nu avem, să strângem. De unde s-a stins, să aprindem. De unde este, să înmulțim. Pentru că fiecare talent care ne definește nu există, în sine, fără să iubim. Dacă nu ceea ce creăm, măcar frumusețea privirii celor care descoperă în munca noastră o părticică din ceea ce iubesc sau din ceea ce vor să devină.

Să privim viața cu ochi buni. Pentru că fiecare privire risipită nefiresc în ograda vecinului, căutând ce nu ne-a fost dat să trăim în ograda noastră, înseamnă o clipă în minus în a trăi o minune. Cea de a deveni, mai întâi, ce vrem să vedem în lume.

0

0