Știi cum mă împiedic? Cu privirea-n pământ, pe șiretul desfăcut; cu ochii-n piatră, deloc invizibilă; cu picioarele încordate de pericolul care „se poate să fie”. Așa am fost întodeauna. 
Aștept problema, încâlceala ițelor desfăcute când trăiesc frumos, la fel cum aștept izbăvirea optimistă, din fiecare furtună. Știu că o sa cad, chiar dacă acum stau în picioare. Știu că o să plâng, chiar dacă acum râsul îmi tulbură finețea obrajilor în crispare necontrolată, știu că o să-mi strâng golul din buzunare, chiar dacă acum îmi permit ciocolata de seară.
Așa-s unii oameni. Aruncă buzduganul prea departe, în așteptare prea lungă, uitând de pașii mici pe care trebuie să-i facă pentru fiecare zâmbet, fiecare îmbrățișare, fiecare ciocolată. Cred că m-am născut cu un văl de vis în jurul inimii. De fiecare dată când bate, pereții permeabili se molipsesc de idealuri. Și, cu fiecare ideal, de cădere.
