Se lasă seara,
Iubite,
Pe străzi ciobite,
Și gânduri tocite,
Pe felinare,
Și gene amare,
În pași grăbiți,
Pe-obraji înroșiți,
Aproape-adormiți.
Se lasă seara,
Iubite,
Pe frunze în vânt
Și buze-n cuvânt,
Pe vise înalte
Și mâini înnodate,
Pe-umbrele de soi
Și urme de ploi,
Crescute-n noroi.
Se lasă seara,
Iubite,
Pe chipuri grăbite,
Iubiri împletite,
Pe ușile-nchise
Și suflete ninse,
Pe-orașe tăcute
Și zâmbete mute,
Pe noi câte doi,
În dansuri de ploi,
Pe visul de-apoi,
Crescut între noi,
Pe buzele pline
De doruri divine,
Din mine
În tine.
Se întâmplă ceva
Cu lumea.
Dimineața,
Soarele se-ntoarce
Cu fața la cearșaf.
E eclipsă
De priviri luminoase
În fiecare om.
Ziua,
Pașii nu mai strâng
În talpă
Drumuri construinde.
E rece
În bocanci
Și picioarele amorțesc
Pe calea neștiinței.
Seara,
Luna se feliază
Într-o părere subțire.
E frig
În stele și-n privirea
Lunii.
Sufletele se strâng
De frig
Pe coridoare
Căutându-și culcuș
În cât mai multe inimi.
Se întâmplă ceva
Cu lumea.
Parcă merge înapoi
De când iubirea
Se vinde la second hand
Cu etichete
În altă limbă.
Știi când se-nchide cerul,
Pe seară,
Și se sărută nori adânci
În culoare
Până se sparg
În stele?
Așa mi-e gândul
Când îl trimit spre tine
Fără să se-ntoarcă;
Explodează emoții
Până mor,
Spre zi –
Păreri aprinse,
Cumpărate dus! Continue reading →
Dimineața te văd
În cafea:
Ai broboane ciocolatii
Pe frunte
Și zâmbet de zahăr topit.
Mi-e teamă să-ți sorb
Obrajii:
Ai putea să dispari
Din joaca asta fierbinte,
Când uit să visez. Continue reading →
Îmi fac intrarea cu ultima urmă de covrig în mâna dreaptă. Molfăi cu grație cadoul însiropat în susan, în timp ce vorbesc. Mi-e jenă, dar nu mă opresc, pentru că povestea câștigă.
Din pas în pas, câte o „balerină” își așează grațios geanta pe umăr, cu mâna-n șold, în ritual incomod de legănare nocivă de pe-un toc pe celălalt. Părul e țeapăn, coafura perfectă, în caz că e preț de vreo nuntă uitată după…
Râdem. Cuvintele se-amestecă în accente străine nouă, dar adaptate familiar locului: „Fată, da nu se poate, fată”. Îmi târâi piciorul-problemă pe luciul de mall și-mi vait bătrânețile pe jumătăți de drumuri. „N-au ăștia cămașă-n mall, îți zic”! Continue reading →
Obraji încleștați în râsete. Atât de colorate, încât dor! Sursă de haz în orice cuvânt, orice reacție discretă sau neașteptată. Se râde molipsitor, cu mușchii încordați, în transă de corp infidel în reacții, mișcându-se sacadat, nefiresc, amuzat până la limită.
Clătitele cu ciocolată și banane, magiun sau dulceață de piersici dau avânt serii, în armonie de chitară și voci calde, cunoscute, schițând un „Gândacul de pe deget” muzical, printre buze, cu chef de reîntâlnire. Îmi fur îmbrățișările strident, pentru că mi se cuvin. Continue reading →
O trăiești plenar și nu mai știi să o desenezi în cuvinte:
Cremșnit scrijelit din farfurie, cu poftă. Drumul la bunica, în amintirea scufiței, cu picioarele alunecând pe zăpezi murdărite de nisip proaspăt și de ploaie.
Unchi și mătușă, la pachet, așezați pe scaune distanțate strategic, pentru că urmează aceeași poveste, amintită diferit, în replici personale. El știe că ea a fost aleasa, dintr-o fotografie veche, purtată la piept în armată, cu planul de însurătoare bătut în cuie, idealist. Ea știe că el e alesul unui pariu, împărțit în peste 10 prăjituri râvnite, într-o provocare copilăroasă: cine trece de intrare prima cu un băiat la braț le primește.
Unchiul se leagănă pe scaun, agitat, și își amintește. Noi râdem, pentru că întâmplare nu pare să aibă niciodată mai mult haz ca acum. Cum să calci un necunoscut pe mână, noaptea, când ieși afară, și să nu-ți crească tensiunea? Să cauți cablul care aprinde becul, să-l aprinzi, și totuși să nu știi cine doarme în casa ta, pe podea, și să-l lași să doarmă până dimineață, „dacă tot a venit”?!
Pașii își amintesc de drumul mormintelor, apoi. Pentru că e înstelat și lună, e luminiță-n bradul ciobit în zăpadă și e liniște. Ochii se plimbă peste lumânări, peste copaci, spre stele. Un car mic aici, un car mare mai încolo și o „dansatoare”, cum îi zice unchiul. Îmi caut „Inorogul” meu și al Anei. Nu-l găsesc, dar mă mint că o fac, pentru că doare copilăria în mine, nostalgic. Iar ei, dragii noștri cu suflet, ne ascultă probabil, gândul bun, ne simt…
Și știu acum:
Oamenii buni nu cresc mari niciodată. Sinceri și frumoși, nu uită să lase pe fundul oalei, o porție și pentru „Ghiocel”, copilul străzii, care vine la oră fixa la ușa bunicii, pentru o farfurie de mâncare caldă. Oamenii buni au mereu casa plină; a treia casă de la vale primește musafiri peste noapte, se știe. Oamenii buni sunt acolo când le bați la ușă. Îți ascultă colindul cu drag și cu prăjitura ordonată-n platouri. Oamenii buni te strâng în brațe cu sufletul plin. Și te furnică revederea-n poartă, mână peste mână.
Sunt un om norocos. Sau am un înger. Dacă îmi uit portofelul în sala de clasă, primesc un mail și mi se aduce la ușă, deși are în el 3 burse jumate și un buletin hidos. Continue reading →
Nu știu să număr ani. Rămân mereu în urmă, trăind la nesfârșit câte o clipă, în agonie pripită, nefiltrată, comodă visului. Divorțez de realitate și uit că cifrele au valoare în riduri, deși sufletul folosește de mult timp creme anti-îmbătrânire și are ani puțini, respirând infinitul cu poftă, necuprins.Continue reading →
