Tag Archives: vesnica pomenire

Șapte ani

Azi îți scriu despre vreme. Despre cum m-am trezit cu ochii în nori și ceață densă, despre cum plânge roua în iarbă și menta trecută din grădină cu miros de toamnă târzie. Despre cum gândurile toate s-au adunat cu prima geană deschisă spre tine, încă un pic tulburi, ca și cum abia acum ar realiza că ai plecat, după un vis cald despre îmbrățișare și viață tânără. Despre cum și în mânuțele ei calde strânse în jurul gâtului am simțit puțin din tine. Despre cum azi e toamnă rece și primăvară caldă deodată, cu miros de rai înflorit și nădejde.


Azi îți scriu despre bucurie. Ciudat cum în fiecare vizită la grădina ta înflorită de mâinile mamei nu mai simt lacrimă de durere, ci liniște profundă, atât de intensă încât aproape că distingi în ea o conversație caldă, un paradox pe care nu îl pot explica în cuvinte. Cum să transformi dorul, lipsa, durerea, absența în bucurie cu atâta lejeritate? M-am așezat pe banca ta aproape în fiecare zi pentru o lună și ți-am ascultat sufletul în liniște și bucurie, cu drag de chipul tău blând de pe piatră și cu firescul sentimentului revederii dincolo de lut și simț de limită umană.

Azi îți scriu despre dor. Despre săgețile surde din inimă când mintea își amintește a nu știu câta oară că nu mai faci parte din pământ și despre liniștea din suflet când știe că faci parte din cer. E-un puzzle de emoții ce-a rămas în urmă, plin de paradoxuri și de firescuri, amestecate până nu se mai distinge tristețea de bucurie, iubirea de dor, materialul de imaterial. Dar, dincolo de toate, aș da orice pentru o îmbrățișare și un zâmbet de ochi și suflet, așa cum ți-l recunoșteam la fiecare revedere.

Azi îți scriu despre timp. Nu știu cum se scurg clipele în lumea îngerilor, dar aici sunt șapte ani. Șapte ani de prezență magică. În camera ta, fiecare carte vorbește despre tine. În minunile tale cu ochi albaștri fiecare privire vorbește despre tine. În sufletul care te-a întregit și ți-a fost și îți este alături sunt sigură că fiecare por are și pecetea ta. Ești parte din timp, din noi, din cer, din suflete, din aripile care ne cresc până când toamna va apune peste zborul nostru, învățat și repetat, spre cer. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viața cea fără de sfârșit. Te iubesc, suflet drag!

 

Șase ani de lumină

Am atâtea să îți povestesc! M-aș așeza pe prag și te-aș urmări cum mă ignori, cufundat într-o revistă sau aranjând ceva la bicicletă, imun la vocea mea de copil, vorbind despre visuri neîmplinite încă. Te-aș lua în brațe, doar ca să mă refuzi, ca un frate mai mare veritabil, pentru care diferența de vârstă de 4 ani și-un pic e prea mare ca să mă asculte, e preț de secrete și vorbe pe furiș cu prietenii tăi mari, la care eu nu am access… încă.

Te-aș pupa pe ambii obraji, doar că să te ascunzi, jenat, deși aș ști că nu ți-ar displăcea deloc în esență. Apoi i-aș spune mamei că nu vrei să te joci cu mine, doar ca să te certe și să mai stăm împreună, măcar un pic, cât să-mi hrănesc dorul. Mi-e tare dor, să știi!

M-aș mira, apoi, cât ai crescut, de când ai plecat de acasă! Aș plânge cu tine când ai veni acasă, cu nasul spart, pentru că iar te-ai plimbat cu bicicleta fără voie, până la Botoșani și înapoi. Ți-aș admira, mai mult ca niciodată, coronița de la sfârșit de an școlar, chiar dacă mândria de premiant ți-e ascunsă sub batistă, pentru că doare încă…

Te-aș vizita cu tot dragul când ai mai fi crescut puțin și ai purta ochelari care să-ți înrămeze fața frumos, chiar dacă nu-ți place izul de intelectual pe care ți-o aduce, și îi ascunzi, mai mereu, pe unde nu-i poți găsi când ai nevoie. Ți-aș spune că-ți stă bine cu prima cămașă în dungi, chiar dacă ai mai încerca vreo 3, doar de dragul jocului! Și te-aș lua în brațe iar, ca să îmi zâmbești, jenat, pentru că – nu-i așa – ești destul de mare acum ca să știi că e multă iubire în gestul ăsta minim, mihocesc și cald.

M-aș uita spre cer și ți-aș povesti despre rai, așa cum ni-l imaginam odată, plin de scrîncioburi și banane, pentru că ce e raiul altceva decât un vis nesfârșit de copil care ar vrea să se înfrupte pentru totdeauna din ceea ce îi aduce cea mai multă bucurie? Ți-aș admira aripile și ți-aș aminti să mai vii în vis. Mama atât așteaptă! Ți-a gătit zi și noapte, cum o știi, sarmale și chiftele, și-a împărțit din ea fiecăruia, cu gust și dor. Prea mult dor…

Șase ani de lumină! Îți vine să crezi? Sau la voi, acolo, nu se mai numără clipele, pentru că trăiți într-o bucurie care nu se măsoară în timp? Mai citesc despre tine în ceilalți, în sufletele care ți-au moștenit privirea și sensul. Citesc și plâng, pentru că nu e durere și nici bucurie mai mare decat ce ai lăsat în urmă, cu ochii verzi și albaștri și cu pecetea raiului în suflet…

Ți-aș spune să lași raiul și să vii, măcar o zi, în vizită. Să mâncăm tocăniță de ardei copți cu mămăligă și să mă ignori, apoi, pentru că ai de citit încă o carte până dimineață. Ți-aș spune că te iubesc, cu jenă moștenită, și ți-aș face cunoștință cu iubirea mea nouă, Evolet Alexandra; ți-aș da dreptate că e ceva ce nu poți explica în cuvinte, dar care îți umple sufletul de cel mai mult frumos și cel mai mult Dumnezeu, unind inimile mea și a lui, ca niciodată! Și aș avea curaj apoi să te mai las în pace un pic, să-ți trăiești lumina. Dar cine sunt eu să-ți cer raiul și să-ți opresc zborul, chiar dacă doar pentru o clipă?…

Te îmbrățișez, în gând și suflet, cu dorul crescând și inima strânsă, dar plină de bucuria ta, a dorului cu ochi verzi și zâmbet timid, care a cucerit raiul.

Te iubesc, suflet drag! Odihnă veșnică în bucurie!

 

Din dor

Cu palmele sprijinite de rai, te bucuri în afara timpului, în izvorul iubirii care nu moare. Mintea noastră scundă de oameni care n-au privit încă în ochi sfârșitul și începutul – dacă îi putem da veșniciei început – nu înțelege moartea fără durere, fără dor, fără neputința care țintuiește privirea doar înapoi, spre ce a fost și nu mai este. Dar tu știi. Știi că întunericul trece, că durerile trec și că, mai ales, noi, cei de acum, trecem.

Aș vrea să-ți fur din privire raiul. Să împrăștii din iubirea ta acolo unde n-a rămas destulă credință, destulă speranță. Să vindec rănile dorului care nu știe să treacă și amintirea care șterge, în fiecare zi, câte puțin din conținutul a ceea ce am fost, până nu demult, împreună.

Ne e ușor să vorbim și să scriem despre ce a fost. În stilou curge amintirea în frumusețea ei caldă, cu zâmbete de copii certându-se pe creioane și cărți, cu îmbrățișări timide de revedere, cu litere aglomerate din ce în ce mai cult pe subiecte niciodată vechi, cu plăcerea de a ne putea cunoaște, mereu mai mult, și cu siguranța de a ne ști familie strânsă. Ce e greu, însă, e să ștergem din greutatea limitei pe care am trasat-o, atât de brusc și persistent între atunci și acum. Ne e greu să acceptăm distanța, absența, neputința sentimentului de a trăi așteptând, iubirea vie în suflet, dar în afara chipului tău blând.

Cu dorul crescând din ce în ce mai viu în trei ani de când ne ești doar în suflet, îl rog pe Dumnezeu să te găzduiască în rândul celor drepți și a fericirii fără sfârșit pe care știm că o meriți, măcar pentru iubirea pe care ai știut mereu să o împarți. Veșnică pomenire! Veșnică iubire!