De-am trăi o singură zi ca ei! Doar o zi! Ce mult timp am câștiga și cât de mult suflet!
Ne-am începe dimineața cu îmbrățișări moi, cu periuțe de dinți harnice cu gust de zmeură, uitate în chiuvetă, pentru că ne-ar fi prea dor de joacă să mai aranjăm fiecare lucru la locul lui. Ne-am hotărî că vrem să ne îmbrăcăm în prințese la grădi fără vreo ocazie specială, pentru că astăzi e cea mai importantă zi, ca orice alta, de altfel.
Am alerga pe scări, deși cineva în fundal ne-ar certa să nu cădem, cu o voce la care oricum suntem imuni de ceva vreme, pentru că nu putem rezista bucuriei de a trăi fiecare clipă cu mai mult curaj, mai multă provocare, mai mult vis.
Ne-am cere voie să ne jucăm puțin înainte de masă, pentru că momentul ăsta nu va mai fi niciodată la fel. Am dansa, am cânta, am alerga, am face un milion de jocuri în zece minute, ne-am bucura de fiecare clipă. Ne-am întrista că nu reușim să mâncăm suficient de repede ca să mai fie timp de explorat, de jucat, de împrăștiat energie explozivă peste tot, pentru că, nu-i aşa, mâine nu există, doar azi, doar acum, doar o şansă.
Am iubi jucăriile cu tot sufletul, la fel cum îi iubim pe mami și pe tati, pentru că ne ajută să evadăm într-o lume extraordinară, într-o poveste pe care o putem inventa mereu altfel, mereu atrăgătoare.
Am plânge cu patos la fiecare încercare de agățat pe mobilă eșuată și lovită în genunchi. Ne-ar salva brațele mamei și ale tatălui, mereu încăpătoare, pupicii şi suflatul magic al tuturor semnelor de aventură din coate și genunchi.
Am uita că există telefoane, laptopuri și televizoare. Pentru că orice moment de joacă împreună în care fie zburăm prin aer, ca avioane pilotate de tati, sau în care ne căutăm prin dulapuri sau ne pictăm obrajii în prințese, valoareaza mai mult decât orice tehnologie, orice falsă evadare în spații care ne opresc adevărata bucurie.
Am spune “Te iubesc” sincer, mai ales când am simţi că petrecem timp împreună cu adevărat, fără întreruperi inutile. Nu ne-am mai irosi viața în obiceiuri care ne opresc de la a trăi sănătos, dar pe care le-am adoptat, egoist, ca parte din noi, obligatorii pentru simpla noastră plăcere.
Vă gândiți uneori cât timp pierdeți așteptând? Sperând pentru ziua de mâine în loc să o trăiți pe cea de azi? Uitând că timpul nu e garantat nimănui și că ceea ce contează cel mai mult e cum decideți să îl trăiți acum, nu altădată? Crezând că tot ce strângeți și tot ce faceți e pentru bucuria celorlalți dar investind mult mai mult timp în propria persoană?
Ce bine ar fi dacă ne-am lepăda de neputința zilei de mâine pentru a ne trăi cu adevărat ziua de azi. Nu în planuri absurde pentru ce poate fi, ci iubind acum, împărțind acum darul clipei, inima și visul!
