„Încă puțin
Și nu mă veți mai vedea”.
Într-o tăcere
Cruntă
A iubirii
Oamenilor
Față de cer,
Hristos
Înalță crucea
Spre veșnicie,
Plecându-și
Capul
Pe lemn.
„Încă puțin
Și iarași
Mă veți vedea”.
Hristos
Crede în noi
Și închide ochii
Peste greșeli,
Lovituri
Și treizeci
De arginți,
Dăruindu-ne
Viața
Din cuie
Și lacrimi.
Să moară
Azi,
Sub răni de cui,
Și graba,
Și nemulțumirea,
Și cuvintele
Atât de multe
În plus!
Ca să învie
Apoi
Din liniștea
Pământului,
Lumina
Și
Iubirea
În suflete.
Câteodată
Va fi nevoia
Să taci.
Știi ce e mai trist
Decât o femeie
Care așteaptă?
Una care e nevoită
Să uite.
Pentru că dacă ar spune
N-ar fi vreo diferență
În celalălalt.
Câteodată
Va fi nevoia
Să stai.
Știi ce e mai greu
Decât să mergi
Spre nicăieri?
Să fii nevoit
Să stai pe loc.
Pentru că dacă ai merge
N-ar conta
În celălalt.
Câteodată
Va fi nevoia
Să lupți.
Știi ce e mai gol
Decât să n-ai
Un scop de atins?
Să nu știi pentru ce
Să lupți.
Pentru că dacă ai lupta
N-ar fi mai cald
În celălalt.
Câteodată
Va fi nevoia
Doar să iubești.
Știi ce e mai trist
Decât să n-ai
Un suflet alături?
Să iubești așteptând
Pe margine.
Pentru că dacă ai spune
N-ar fi mai ușor
Drumul
În celălalt.
Rămâi cu bine,
Suflet drag:
Tu de o parte,
Eu de alta
A cerului.
Tu ușor,
Ca toate sufletele
Care au știut
Să trăiască,
Eu mai grea,
Ca pământul,
Care n-a învățat,
Încă,
Să renască.
Rămâi cu bine,
Suflet drag:
Tu zâmbet
De lumină,
Eu înserare,
Tu frumusețe,
Eu imperfectă,
Cu ceața
Umbrei
Pe care n-am învățat,
Încă,
S-o acopăr.
Rămâi cu bine,
Suflet drag:
Tu ochi verzi,
Tu bunătate caldă,
Tu părinte blând,
Tu lecție de inimă,
Tu înger crescut
Din aripi de pământ.
Noi
Mai avem
De murit
Un pic
Până să creștem
În drum de nemurire.
Noapte bună,
Prietene drag.
Să-ți fie
Cerul
Casă.
Am vorbit cu Dumnezeu. Îl rugam să scrie unde eu nu mai știu să scriu. În tine. În loc de răspuns, mi-a umplut sufletul de tăcere. „Ai răbdare puțin”. Era tăcerea ta, crescută de câteva zile în care n-ai mai știut să fii pentru mine. Mi-am împachetat sufletul. Am stors din el aerul pe care-l respiram, gândindu-mă la tine dimineața. În loc să scadă, creștea. Cu fiecare tăcere pe care o scrii în mine, scad din mine, cresc din tine. Și roade absența pe care nu știu cum s-o merit, fără să storc din mine iubiri pe obraji.
Mi-am întrebat cuvintele. Le-am rugat să spună ele unde eu nu știu decât să simt. Să spună despre tine. În loc de litere, mi-au umplut inima de absență. Era absența ta, tulburată de motive pe care nu le vedeam. Mi-am închis ochii. Am încercat să nu te văd în vis. Pentru că în vis nu uiți să zâmbești când mă vezi. Dar erai acolo, încălzându-mi mâinile și zâmbind la stângăcia mea în iubire. Cu fiecare absență pe care o încerci în mine, sufletul meu își face mai mult loc pentru tine. Nu știu să plec, de unde mă lași.
Mi-am cântărit inima. Am rugat-o să simtă ea ce nu mai știu să spun. Să simtă cu tine. În loc de puls, mi-a umplut venele de întrebare. Era întrebarea ta, pe care ai simțit nevoia să o așezi între noi, deși emoția e comună. Am închis inima cu mâinile. Am încercat să o acopăr, ca să nu mai simtă emoția celor care puteam fi, dacă n-am răsădi umbră unde e nevoie de iubire. Cu fiecare încercare, inima își făcea loc de mai multă emoție. Din tine. Și nu știu să nu simt, când taci.
Nu pleca! Drumul nostru e scurt până la „împreună”. Ai un suflet în palmă și o poveste. Iubirile nu mor în tăcere. Ci luptă!
M-am trezit cu ochii închişi. Nu ştiam să-i deschid, pentru prima dată. Era ca şi cum, după ce m-am născut, dintr-o prea mare iubire, am uitat să învăţ să privesc. Mă mulţumeam cu cerul roşiatic al ochilor mei, închişi, privind neputinţa oarbă de a fi prea slabă pentru a suporta lumina. Şi apoi, ai venit tu, mi-ai mângâiat bărbia şi am simţit nevoia să deschid ochii, ca să nu explodez. Pentru că, uneori, dacă nu privești adevărul în ochi, te pierzi. Încet, ca o lumânare care nu știe să crească, de unde s-a topit.
Am încercat să vorbesc cu dinții strânși. Cuvintele îmi erau încleștate în buze, incomod. Era ca și cum mama mi-ar fi zâmbit primele litere, ținându-mă în brațe, iar eu am uitat să învăț să vorbesc. Mă mulțumeam cu literele din mine, închise, pe care le ascultam tăcut, simțindu-mi neputința mută de a fi prea slabă pentru a suporta cuvinte. Și, apoi, ai venit tu, mi-ai zâmbit, chinuindu-mi obrazul cu degetele, și am simțit nevoia să îți spun, ca să nu pierd. Pentru că, uneori, dacă nu spui adevărul la timp, mori. Simplu, ca un secret îngropat în locul cel mai ascuns din lume, de care nimeni nu mai vrea să-și amintească vreodată.
M-am împiedicat, încercând să aud. Urechile îmi erau închise, ca o sticlă cu dop de plută. Era ca și cum, când m-am născut, am uitat să-mi ascult urletul, încercând să-și facă pentru prima dată loc în lume, Mă mulțumeam să-mi simt bătaia inimii, mișcare incomodă și insistentă, prea slabă pentru a asculta neputințe. Și, apoi, ai venit tu, mi-ai pus mâinile pe urechi și mi-ai cântat o poveste. Iar eu am simțit nevoia să ascult, ca să nu taci. Pentru că, uneori, dacă nu asculți iubirea care trece la timp, te descompui. Repede, ca o poveste ascultată în grabă, pentru că nu e timp să o înveți, când te grăbești spre nicăieri.
M-am trezit cu inima goală. Pulsul bătea în gol, fără țintă. Era ca și cum, după ce am luat prima gură de aer, am uitat să învăț să iubesc viața. Mă mulțumeam să trăiesc comod, conștientă de fiecare gură de aer controlându-mi plămânii Și, apoi, ai venit tu și m-ai luat în brațe. Iar eu am simțit nevoia să cresc, doar ca să nu te sperii. Pentru că, uneori, dacă nu iubești la timp, mori. Deodată, ca după o furtună din care nu știi să ieși întreg la fel.
M-am născut. Am deschis ochii. Mi-am simțit pulsul. Am urlat de bucurie. Am zâmbit. Mi-ai zâmbit. Și am învățat să iubesc.
Când nu alerg, mă târăsc.
Îmi plâng de milă
În ghimpii pietrelor
Niciodată moi
Și uit să lupt.
Când nu vorbesc, muțesc.
Îmi obișnuiesc buzele
Cu neputința tăcerii
Care nu spune
Ce ar putea să fie.
Când nu râd, îmbătrânesc.
Îmi număr ridurile
În oglinda mare,
Cu porii deschiși
Spre enigme
Pe care nu știu
Să le sting.
Când nu iubesc, mor.
Îmi aranjez sicriul
În minutele pe care
Aș putea să le trăiesc.
Așa-s eu.
O încâlcitură de extreme.
Pentru că n-am învățat
Încă
Să trăiesc
Pe linia de plutire.
Nu mânji tăcerile
Cu buze strâmbe
Și gândul scris
Între dinți.
Mai lasă
Puțin
Să trăiască
Iubirea
Între noi:
Fără păreri,
Fără analiză,
Fără umbră. Continue reading →
Începuse să fie cald
În camera înghețată.
Ea își ținea respirația
Caldă
Pentru el,
El își strângea mâinile
Peste ale ei.
Caloriferele se odihneau
De prea multă iarnă,
Ochii se topeau
De prea multă
Prezență. Continue reading →
Pesemne că
Cel mai bun început
Pornește dintr-un sfârșit,
Cea mai frumoasă prietenie
Dintr-o dezamăgire,
Cea mai sinceră iubire,
Dintr-o ALTĂ
Încercare. Continue reading →
