Author Archives: Gabriela

Șapte ani

Azi îți scriu despre vreme. Despre cum m-am trezit cu ochii în nori și ceață densă, despre cum plânge roua în iarbă și menta trecută din grădină cu miros de toamnă târzie. Despre cum gândurile toate s-au adunat cu prima geană deschisă spre tine, încă un pic tulburi, ca și cum abia acum ar realiza că ai plecat, după un vis cald despre îmbrățișare și viață tânără. Despre cum și în mânuțele ei calde strânse în jurul gâtului am simțit puțin din tine. Despre cum azi e toamnă rece și primăvară caldă deodată, cu miros de rai înflorit și nădejde.


Azi îți scriu despre bucurie. Ciudat cum în fiecare vizită la grădina ta înflorită de mâinile mamei nu mai simt lacrimă de durere, ci liniște profundă, atât de intensă încât aproape că distingi în ea o conversație caldă, un paradox pe care nu îl pot explica în cuvinte. Cum să transformi dorul, lipsa, durerea, absența în bucurie cu atâta lejeritate? M-am așezat pe banca ta aproape în fiecare zi pentru o lună și ți-am ascultat sufletul în liniște și bucurie, cu drag de chipul tău blând de pe piatră și cu firescul sentimentului revederii dincolo de lut și simț de limită umană.

Azi îți scriu despre dor. Despre săgețile surde din inimă când mintea își amintește a nu știu câta oară că nu mai faci parte din pământ și despre liniștea din suflet când știe că faci parte din cer. E-un puzzle de emoții ce-a rămas în urmă, plin de paradoxuri și de firescuri, amestecate până nu se mai distinge tristețea de bucurie, iubirea de dor, materialul de imaterial. Dar, dincolo de toate, aș da orice pentru o îmbrățișare și un zâmbet de ochi și suflet, așa cum ți-l recunoșteam la fiecare revedere.

Azi îți scriu despre timp. Nu știu cum se scurg clipele în lumea îngerilor, dar aici sunt șapte ani. Șapte ani de prezență magică. În camera ta, fiecare carte vorbește despre tine. În minunile tale cu ochi albaștri fiecare privire vorbește despre tine. În sufletul care te-a întregit și ți-a fost și îți este alături sunt sigură că fiecare por are și pecetea ta. Ești parte din timp, din noi, din cer, din suflete, din aripile care ne cresc până când toamna va apune peste zborul nostru, învățat și repetat, spre cer. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viața cea fără de sfârșit. Te iubesc, suflet drag!

 

Nesfârșire


Poate că am uitat
Uneori
Să fim întreg
Mai ales
Când ne-a scăzut timpul
Din nesfârșituri
În măști de sfârșituri
Cu limite,
Pauze
Și atâtea vârfuri
De atins,
Dar n-am uitat
Să adormim împreună
Și să ne trezim
Geană în geană
Dimineața.

Poate am obosit
Uneori
Și am grăbit clipele,
Secundele
Și orele
Spre o nouă noapte
Cu vis de odihnă
Și pace,
Dar n-am uitat
Sărutul
De noapte bună
Și cafeaua
Măcinată
La doi
Din răsărituri.

Poate că am judecat
Și am ferit privirea
Uneori
Când s-a adunat
Povară peste povară
Deodată
În suflet,
Dar am ieșit
Mereu
La suprafață
Puțin
Mai puternici,
Puțin
Mai noi.

Poate am vrut mai mult
Uneori
Și am crescut
Iluzii
Din neputințe:
– cine să spună
mai mult;
– cine să facă
mai mult;
– cine să fie
mai mult;
Dar
Niciodată
Cine să iubească
Mai mult,
Pentru că iubirea
Nu se împarte
Ci se adună,
Se cultivă,
Se crește,
Se transformă
La nesfârșit.

Poate că
Suntem oameni
Și oamenii nu știu
Să iubească
Perfect,
Dar e suficient
Că știu
Să iubească
Cât pot ei
De mult.

La mulți ani, iubire! Încă de 6 ori cate 6 ani în care să ne măsurăm veșnicia în chicote de copii și iubiri crescute uman și sincer. Și apoi încă o veșnicie împreună.
Te iubesc!

 

Aromă de cafea


Poate nu știți
Ce miros
Are cafeaua de acasă:
Te trezește
Subtil
Cu iz de boabă arsă
La ibric
Și adaos
De rouă
Generos strivită
În iarba verde,
Te amețește
Apoi
Cu urme de măr
Putred
Îngropat în lut negru
Și toamnă tânără,
Strecurat pe sub geamul
Deschis,
Te adună
În catifea
De trandafir roz
Cu mireasmă subtilă
De vară
Și alint.
Te atinge
Fierbinte
Și pătrunde
În nări,
Abundent
Și total,
Până alungă
Orice urmă
De Ene.

Poate nu știți
Ce gust
Are cafeaua de acasă:
Te îmbie
Firav și
Ușor amar,
În ceașca fierbinte
De pe prichici,
Te alintă
Cu puțină miere,
Cât să absoarbă
Din arsura sufletului
Abia trezit,
Te indulceste
Cu multă ciocolată
De casă
Frământată cu nucă
Și multă
Iubire,
Și te ademenește
Final
Cu spumă de lapte
Și aburi
Dependenți
De zâmbete calde.

Poate nu știți
Ce aromă
Are cafeaua din ceașca
Albă
Cu buline roșii.

De acasă.

 

La mulți ani, iubire!

Dada! DADADADA! Pupic și de la capăt! E tare specială ziua asta frumoasă cu miros de puf blond și mânuțe strânse după gât, așa-i?

Îți povesteam în anii trecuți de iubirea noastră până la cer și înapoi, cu univers cu tot, dar nu ne imaginam cum e să existe o iubire care mistuie, care cuprinde și completează totul. Și uite că o trăim cu bucurie de copil care își ia viața în piept. Ne râd ochii la fiecare degețel întins, la fiecare silabă nouă, la fiecare îmbrățișare strânsă.

Dincolo de magia cerului revărsat peste noi cu atâta binecuvântare și lumină, îmi rămâi cel mai drag om, cel mai bun suflet, cu cea mai frumoasă privire albastră. Încă îmi tresare sufletul când mă iei în brațe și încă îți iubesc fiecare fir de păr argintiu. Îți strâng zâmbetul în suflet și râd cu poftă la fiecare glumă pe care n-o înțeleg imediat și te rog să mi-o explici.

Ești un tată extraordinar, care ar muta munții pentru familie, fără să uite de joaca promisă în fiecare zi. Îmi ești mână strânsă, sprijin complet, iubit și cald, cel mai drag dintre dragi. Obosiți dar sinceri, ne purtăm uneori zilele mai greu, cu povara orelor în care ne-am fi odihnit mai mult. Dar nu există regretul de a nu fi iubit mai mult. Cu cearcăne adânci, dar cu sufletul plin, ne ținem de mână și iubim: fiecare zi pe care ne-a dat-o Dumnezeu, fiecare îmbrățișare strânsă, fiecare zâmbet de cer din obrajii mici, fiecare clipă în care învățăm să trăim. Până la adânci bătrâneți și dincolo de ele.

La mulți ani, soț, tată și prieten bun. Să ne trăiești o veșnicie! Te iubim din ce în ce mai mult!

Mami și Evolet.

 

La mulți ani de suflet!

E crunt cum trece timpul și cuvintele sunt din ce în ce mai greu de spus, deși emoțiile sunt aceleași. E ca și cum cerul se apropie din ce
în ce mai mult iar cuvintele nu mai știu să îl cuprindă, așa că se retrag timid, de teamă să nu fie suficiente. Așa simt acum și doare neputința asta de a-ți scrie așa cum merită sufletul tău bun.

Te-aș lua în brațe, cu setea anilor prea mulți care au trecut de când ți-am spus „La mulți ani” și ți-am urmărit zâmbetul ușor stânjenit, dar aprins de privirea verde – aceiași ochi calzi, plini de iubire pentru o lume întreagă. Dar nu cred că pentru tine mai are valoare timpul acum. Cum să măsori veșnicia în clipe, în dor, în iubire, când bucuria e continuă și fără umbră?

Ți-aș spune iar și iar că mi-e atât de dor încât doare, că mă bucur ca un copil de orice vis în care mă îmbrățișezi sau mă pupi pe ambii obraji, fără prea mult gest, dar sincer și plin. Ți-aș aminti să ne vedem în weekend (și știi că cea mai bună parte e vineri seara, când măsurăm timpul la un film pe care îl pregătești ore întregi, ca să fie perfect, deși oricum adorm după prima scenă). Aș mulțumi în gând pentru sufletele calde și luminoase pe care le-am simțit de fiecare dată acasă la tine, cu ochii mari și verzi și dragi și m-aș ruga să nu mai treacă timpul chiar așa de crunt…

Te-aș asculta cum citești, cam repede – ar spune tata – din Proloage, în timp ce îți dezamorțești genunchii și te sprijini de peretele verde din sufragerie – aceeași sufragerie cu miros de ceară aprinsă și tămâie. Ți-aș savura accentul savant, dar încă nuanțat bucovinean, și aș avea răbdare. N-aș mai fugi în drum după ultima mătanie.

Ți-aș aduce ardeii copți la etaj, fără să mă mai protestez bosumflat sub scară, și ți-aș spune că sunt mândră de tot: de nopțile în care ai muncit, ai citit, ai scris, ai recuperat un timp pe care nu-l știai pierdut încă; un timp pe care-l foloseai să lași în urmă cât mai mult din tine…

Mi-e dor mult. Dor care doare, dar și care speră. Dor cu zbor, dar și cu neputință. Dor cu rai sperat. Dor cu iubire fără sfârșit. La mulți ani în rai, așa veșnici și necuprinși, și plini, cum nu voi înțelege niciodată, dar cum voi aștepta să înțeleg la timp. Te iubesc!

 

Un an de minune

E dimineață. Poate prea dimineață, dar mânuțele se trezesc primele. Se agață de gâturi, de piepturi, de buze, cu sete drăgălașă. Apoi, se trezesc ochii. Își lustruiesc cerul sub pleoape de câteva ori și își fac curaj să se aprindă. Morocănoși și încă adormiți, se ascund pe pieptul lu’ tati și zâmbesc în riduri invizibile, până ce genele își scutură tot praful lui Ene iar sprâncenele blonde se aliniază perfect.

Buzele mici caută: plâng puțin, râd puțin, rod degetele moi și apoi sar pe mami, cu recunoștință mândră, pentru că rezervorul de lapte e plin. Pijamalele cad, piciorușele vesele se cațără peste haine, ca să îi fie mai greu mamei să le reîmbrace. Buzele și ochii râd, distrați de minune, iar obrajii se aprind, calzi și moi, cel mai delicios desert din lume.

Un zâmbet știrb ne înseninează sufletele, colorat și sincer. Când o fi trecut anul ăsta plin de minune? Când s-au înmulțit nopțile albe, dar atât de dulci, cu miros de puf blond și mânuțe care cuprind visuri în fiecare descoperire? Într-o clipă ghemul de om care și-a odihnit sufletul pentru prima dată pe pieptul tatălui a ajuns să-și adune toate jucăriile în cutie și să împartă bucățele de pâine cu toate privirile curioase din jur. A ajuns să mângâie, să îmbrățișeze și să strângă în brațe cu iubire nesfârșită. Când?

Azi numărăm binecuvântările și realizăm că sunt infinite și imposibil de cuprins. S-a revărsat cerul prin ochii ei direct în inima noastră și a lărgit-o de abia încape în piept. De bucurie, de sens, de frumusețe, de rai.

La mulți ani minunați, copil iubit și frumos! Să îți fie viața cer și drumul cald iar din tine să țâșnească mereu iubire și bunătate, pe care să le împarți tuturor cu aceeași privire caldă și cu același zâmbet plin și sincer. Te iubim nesfârșit! Mama și dada.

 

Rugăciunea


Rugăciunea nu e
Cuvânt
După cuvânt,
Cu pauze
De tact
Și rigori
De gest.

Rugăciunea e
Un gând frumos
Îndreptat spre celălalt,
O îmbrățișare
A unui suflet gol,
O lacrimă
Împărțită
Când drumul e
Crunt.

Rugăciunea e când
Te molipsești
De cer
Măcar pentru
O secundă,
Când gândurile tac
Și grijile pier
Sub genunchiul
Plecat,
Când inima se oferă
Pe tavă
Cu tot cu praf,
Cu tot cu umbră,
Vulnerabilă,
Să se vindece
De pământ
Și de lut.

Rugăciunea nu e
Când ceri
Iar
Și iar
Nefirescuri
Și minune,
Nici când vrei
Să se șteargă
Răul
Definitiv
Din lume.

Rugăciunea e
Când asculți
Omul,
Pământul,
Cerul,
Minunea din lucrurile
Mici,
Până înțelegi
Cât ai
Din ce credeai
Clă lipsește.

Rugăciunea e
Când simți
Că se apleacă
Lumina
În suflet
Până te inundă
De încă puțin
Rai,
De încă puțină
Liniște,
De încă puțin
Zbor,
De încă puțină
Veșnicie.

 

Copilărie


Pentru ochii care
Zâmbesc
A rai
Și a cer senin,
Pentru buzele care
Învață
Săruturi
Mușcând obraji
Și lăsând urme
Adânci
Direct în suflet,
Pentru picioarele care
Încearcă
Să alerge
Spre tine,
Iar și iar,
Pentru mâinile care
Se întind
A îmbrățișare și
A dor,
După doar un minut
De absență,
Pentru piele care
Râde
În gropițe,
Sub degete,
Moale și vie,
Când o strângi
Cu milioane de săruturi,
Pentru raiul
Din fiecare gest,
Pentru adevărul
Din fiecare privire,
Pentru iubirea
Adevărată,
Infinită,
Pe care ne-o predau,
Firesc,
În fiecare secundă:

La mulți ani,
Suflete mici
Și mari,
La mulți ani,
Urme de cer
Cu miros de rai,
La mulți ani, copii!

 

Singur


Singur.
Dumnezeu se roagă
Stins.
Paharul e
Plin.
Grădina plânge
Sub genunchii
Plecați.

Singur.
Inimile dorm.
Dumnezeu se frânge
Sub palmă
Și cui.
Crucea ridică
Fruntea
Din spini.

Singur.
Dumnezeu se vinde
Pe 30 de arginți.
Iuda pierde
Lupta
Cu viața
Sub funia
Strânsă.

Singur.
Dumnezeu moare.
Mama plânge
Omul
La poalele
Cerului.
Ochii se închid,
Înfrânți.

Singur.
Dumnezeu deschide
Cerul.
Tâlharul crede,
Golgota apune iar
Baraba își admiră
Lanțurile
Rupte.

Singur.
Dumnezeu învie
Și vindecă
Pământul
De umbră,
De măr
De lut și
De întuneric.

 

Despre neputințe


Ce să vreau, Doamne?
O păpușă nouă.
Pe asta veche
Am rupt-o la colțuri
Și n-am
Ce ține-n brațe
Când adorm.

Ce să vreau, Doamne?
Să fie soare
Într-o zi ploioasă,
Să-mi usuc părul
Pe o bancă
Și să zâmbesc
Când norii se duc
În bătaie de clopot
Și de inimă
Deschisă.

Ce să vreau, Doamne?
Pantofi și haine,
Să-mi împodobesc
Trupul,
Culori de toamnă
Și de vară,
În pași alergând
Spre nicăieri.

Ce să vreau, Doamne?
Un suflet pentru mine,
Care să mă întregească
Și să-mi vindece
Inima
De pustiuri.

Ce să vreau, Doamne?
O casă cu grădină
În care să alerg,
În care să simt
Că trăiesc,
În care să îmbătrânesc
În liniște
Și tihnă.

Ce să vreau, Doamne?
O mașină la poartă
Care să mă ducă
Unde picioarele
Nu știu să meargă
Singure,
Să pot vedea
Frumusețea lumii
Cu viteza
Luminii.

Ce să vreau, Doamne?
Un copil
Sau doi,
Să-mi împart sufletul
Și casa
Cu alte mâini mici,
Să cresc prin ei
Noi începuturi
Și noi
Iubiri.

Ce să vreau, Doamne?
Sănătate,
Să nu mă doară
Ochii
Când clipesc
Și inima
Când bate.

Ce să vreau, Doamne?
Încă o zi,
Încă o oră,
Încă o clipă,
Să simt viața
Cum curge
În vene,
Să-mi țin de mână
Iubirea,
Să-mi strâng în brațe
Copiii.

Ce să vreau, Doamne?
Să întorci timpul,
Să te mai rog
O dată
Să nu-mi mai dai
Nimic,
Doar timp
Să-nvăț că fericirea
E ceea ce împarți
Nu ceea ce
Aduni.

https://www.facebook.com/ciprian.cip.9212/videos/3744100815643174