Pentru fiecare clipă în care ne-ai lăsat nouă ultima bucată de prăjitură delicioasă, minţind că nu ţi-e poftă.

Pentru fiecare îmbrăţişare a umerilor mici, aplecaţi de poveri neînţelese şi emoţii prea mari de cuprins fără lacrimi şi nevoie de iubire în câţiva ani grăbiţi de viaţă şi copilărie.

Pentru fiecare râset în hohote, cu mânuţe agăţate de gâturi, dansuri copilăreşti în sufragerie, cu sufleţele mici aruncate în aer într-o bucurie absolut molipsitoare.

Pentru cuvintele care nu ştiu să explice cât de multă iubire ne-a fost dat să trăim, mai ales de când ne trezesc îmbrăţişări, mânuţe şi o competiţie nesfârşită de cine merită să ne fie în braţe mai întâi.

Pentru teama pe care o împărţim în rugăciune de a nu ni se sfârşi minunea de a fi aici, împreună, iubind ochişori albaştri şi inimi rupte din rai, care ne învaţă să fim nu numai părinţi, ci şi oameni un pic mai buni.

Pentru inima ta mare, mare, care nu se arată nimănui fără efort, ca un zâmbet desprins din furtună.

Pentru lupta de a ne fi totul, care îţi albeşte sufletul de griji, dar care ne demonstrează, la nesfârşit, că nu trăieşi niciodată doar pentru tine însuţi.

Pentru cuvintele pe care n-am vrut să ni le spunem, dar care ne-au învăţat că drumul frumos se construieşte mai ales din greutate, şi nu numai din vis.

Pentru tot ceea ce eşti pentru noi, dar nu ne facem timp să-ţi amintim mai des: putere, luptă, bucurie, promisiune, vis, bunătate şi o nesfârşită iubire.

Mulţumesc! Te iubesc pentru totdeauna!
La mulţi ani ani, iubire!

De-am trăi o singură zi ca ei! Doar o zi! Ce mult timp am câștiga și cât de mult suflet!

Ne-am începe dimineața cu îmbrățișări moi, cu periuțe de dinți harnice cu gust de zmeură, uitate în chiuvetă, pentru că ne-ar fi prea dor de joacă să mai aranjăm fiecare lucru la locul lui. Ne-am hotărî că vrem să ne îmbrăcăm în prințese la grădi fără vreo ocazie specială, pentru că astăzi e cea mai importantă zi, ca orice alta, de altfel.

Am alerga pe scări, deși cineva în fundal ne-ar certa să nu cădem, cu o voce la care oricum suntem imuni de ceva vreme, pentru că nu putem rezista bucuriei de a trăi fiecare clipă cu mai mult curaj, mai multă provocare, mai mult vis.

Ne-am cere voie să ne jucăm puțin înainte de masă, pentru că momentul ăsta nu va mai fi niciodată la fel. Am dansa, am cânta, am alerga, am face un milion de jocuri în zece minute, ne-am bucura de fiecare clipă. Ne-am întrista că nu reușim să mâncăm suficient de repede ca să mai fie timp de explorat, de jucat, de împrăștiat energie explozivă peste tot, pentru că, nu-i aşa, mâine nu există, doar azi, doar acum, doar o şansă.

Am iubi jucăriile cu tot sufletul, la fel cum îi iubim pe mami și pe tati, pentru că ne ajută să evadăm într-o lume extraordinară, într-o poveste pe care o putem inventa mereu altfel, mereu atrăgătoare.

Am plânge cu patos la fiecare încercare de agățat pe mobilă eșuată și lovită în genunchi. Ne-ar salva brațele mamei și ale tatălui, mereu încăpătoare, pupicii şi suflatul magic al tuturor semnelor de aventură din coate și genunchi.

Am uita că există telefoane, laptopuri și televizoare. Pentru că orice moment de joacă împreună în care fie zburăm prin aer, ca avioane pilotate de tati, sau în care ne căutăm prin dulapuri sau ne pictăm obrajii în prințese, valoareaza mai mult decât orice tehnologie, orice falsă evadare în spații care ne opresc adevărata bucurie.

Am spune “Te iubesc” sincer, mai ales când am simţi că petrecem timp împreună cu adevărat, fără întreruperi inutile. Nu ne-am mai irosi viața în obiceiuri care ne opresc de la a trăi sănătos, dar pe care le-am adoptat, egoist, ca parte din noi, obligatorii pentru simpla noastră plăcere.

Vă gândiți uneori cât timp pierdeți așteptând? Sperând pentru ziua de mâine în loc să o trăiți pe cea de azi? Uitând că timpul nu e garantat nimănui și că ceea ce contează cel mai mult e cum decideți să îl trăiți acum, nu altădată? Crezând că tot ce strângeți și tot ce faceți e pentru bucuria celorlalți dar investind mult mai mult timp în propria persoană?

Ce bine ar fi dacă ne-am lepăda de neputința zilei de mâine pentru a ne trăi cu adevărat ziua de azi. Nu în planuri absurde pentru ce poate fi, ci iubind acum, împărțind acum darul clipei, inima și visul!

De obicei, îți cer să vii și să ne aduci bucurie în suflete și cerul în brațe.

Dar ai venit deja. Ne-ai pășit în inimi cu grijă, să nu se ridice praful, și ai molipsit fiecare colț de iubire, de lumină și de colind.

N-ai venit singur. Ai venit cu El de mână. Ai umplut biserica de copii, de frumusețea darului împărțit, de Liturghie și de sensul Crăciunului adevărat: minunea care se naște în iesle, în fiecare an, ca să ne vindece de întuneric și de neiubire.

Mulțumesc, Moșule drag, pentru neuitare şi pentru bucuria sinceră din ochii de copii, care te așteaptă cu o cană de lapte cald și un biscuite, ca să nu-ți mai fie frig și foame și care învață să iubească nu numai primind, ci mai ales dăruind.

Mulțumesc pentru că acasă de Crăciun e cel mai frumos sentiment pe care l-am putea trăi vreodată, chiar dacă suntem atât de departe unii de ceilalți. Iar acasă e unde vii tu, în fiecare an, să ne amintești că iubirea e adevărată doar când împarți din tine, fără să mai aștepți să primești nimic în schimb. Și ce altă dovadă de iubire mai mare decât Pruncul din iesle, care S-a născut doar ca să ne învețe să trăim pentru ceilalți, să iubim până la jertfă, până la moarte?

Mulțumesc, Moșule drag, pentru iubirea întreagă de care ne molipsești în fiecare an. Să nu ne uiți și să mai vii!