Author Archives: Gabriela

La mulți ani de suflet!

E crunt cum trece timpul și cuvintele sunt din ce în ce mai greu de spus, deși emoțiile sunt aceleași. E ca și cum cerul se apropie din ce
în ce mai mult iar cuvintele nu mai știu să îl cuprindă, așa că se retrag timid, de teamă să nu fie suficiente. Așa simt acum și doare neputința asta de a-ți scrie așa cum merită sufletul tău bun.

Te-aș lua în brațe, cu setea anilor prea mulți care au trecut de când ți-am spus „La mulți ani” și ți-am urmărit zâmbetul ușor stânjenit, dar aprins de privirea verde – aceiași ochi calzi, plini de iubire pentru o lume întreagă. Dar nu cred că pentru tine mai are valoare timpul acum. Cum să măsori veșnicia în clipe, în dor, în iubire, când bucuria e continuă și fără umbră?

Ți-aș spune iar și iar că mi-e atât de dor încât doare, că mă bucur ca un copil de orice vis în care mă îmbrățișezi sau mă pupi pe ambii obraji, fără prea mult gest, dar sincer și plin. Ți-aș aminti să ne vedem în weekend (și știi că cea mai bună parte e vineri seara, când măsurăm timpul la un film pe care îl pregătești ore întregi, ca să fie perfect, deși oricum adorm după prima scenă). Aș mulțumi în gând pentru sufletele calde și luminoase pe care le-am simțit de fiecare dată acasă la tine, cu ochii mari și verzi și dragi și m-aș ruga să nu mai treacă timpul chiar așa de crunt…

Te-aș asculta cum citești, cam repede – ar spune tata – din Proloage, în timp ce îți dezamorțești genunchii și te sprijini de peretele verde din sufragerie – aceeași sufragerie cu miros de ceară aprinsă și tămâie. Ți-aș savura accentul savant, dar încă nuanțat bucovinean, și aș avea răbdare. N-aș mai fugi în drum după ultima mătanie.

Ți-aș aduce ardeii copți la etaj, fără să mă mai protestez bosumflat sub scară, și ți-aș spune că sunt mândră de tot: de nopțile în care ai muncit, ai citit, ai scris, ai recuperat un timp pe care nu-l știai pierdut încă; un timp pe care-l foloseai să lași în urmă cât mai mult din tine…

Mi-e dor mult. Dor care doare, dar și care speră. Dor cu zbor, dar și cu neputință. Dor cu rai sperat. Dor cu iubire fără sfârșit. La mulți ani în rai, așa veșnici și necuprinși, și plini, cum nu voi înțelege niciodată, dar cum voi aștepta să înțeleg la timp. Te iubesc!

 

Un an de minune

E dimineață. Poate prea dimineață, dar mânuțele se trezesc primele. Se agață de gâturi, de piepturi, de buze, cu sete drăgălașă. Apoi, se trezesc ochii. Își lustruiesc cerul sub pleoape de câteva ori și își fac curaj să se aprindă. Morocănoși și încă adormiți, se ascund pe pieptul lu’ tati și zâmbesc în riduri invizibile, până ce genele își scutură tot praful lui Ene iar sprâncenele blonde se aliniază perfect.

Buzele mici caută: plâng puțin, râd puțin, rod degetele moi și apoi sar pe mami, cu recunoștință mândră, pentru că rezervorul de lapte e plin. Pijamalele cad, piciorușele vesele se cațără peste haine, ca să îi fie mai greu mamei să le reîmbrace. Buzele și ochii râd, distrați de minune, iar obrajii se aprind, calzi și moi, cel mai delicios desert din lume.

Un zâmbet știrb ne înseninează sufletele, colorat și sincer. Când o fi trecut anul ăsta plin de minune? Când s-au înmulțit nopțile albe, dar atât de dulci, cu miros de puf blond și mânuțe care cuprind visuri în fiecare descoperire? Într-o clipă ghemul de om care și-a odihnit sufletul pentru prima dată pe pieptul tatălui a ajuns să-și adune toate jucăriile în cutie și să împartă bucățele de pâine cu toate privirile curioase din jur. A ajuns să mângâie, să îmbrățișeze și să strângă în brațe cu iubire nesfârșită. Când?

Azi numărăm binecuvântările și realizăm că sunt infinite și imposibil de cuprins. S-a revărsat cerul prin ochii ei direct în inima noastră și a lărgit-o de abia încape în piept. De bucurie, de sens, de frumusețe, de rai.

La mulți ani minunați, copil iubit și frumos! Să îți fie viața cer și drumul cald iar din tine să țâșnească mereu iubire și bunătate, pe care să le împarți tuturor cu aceeași privire caldă și cu același zâmbet plin și sincer. Te iubim nesfârșit! Mama și dada.

 

Rugăciunea


Rugăciunea nu e
Cuvânt
După cuvânt,
Cu pauze
De tact
Și rigori
De gest.

Rugăciunea e
Un gând frumos
Îndreptat spre celălalt,
O îmbrățișare
A unui suflet gol,
O lacrimă
Împărțită
Când drumul e
Crunt.

Rugăciunea e când
Te molipsești
De cer
Măcar pentru
O secundă,
Când gândurile tac
Și grijile pier
Sub genunchiul
Plecat,
Când inima se oferă
Pe tavă
Cu tot cu praf,
Cu tot cu umbră,
Vulnerabilă,
Să se vindece
De pământ
Și de lut.

Rugăciunea nu e
Când ceri
Iar
Și iar
Nefirescuri
Și minune,
Nici când vrei
Să se șteargă
Răul
Definitiv
Din lume.

Rugăciunea e
Când asculți
Omul,
Pământul,
Cerul,
Minunea din lucrurile
Mici,
Până înțelegi
Cât ai
Din ce credeai
Clă lipsește.

Rugăciunea e
Când simți
Că se apleacă
Lumina
În suflet
Până te inundă
De încă puțin
Rai,
De încă puțină
Liniște,
De încă puțin
Zbor,
De încă puțină
Veșnicie.

 

Copilărie


Pentru ochii care
Zâmbesc
A rai
Și a cer senin,
Pentru buzele care
Învață
Săruturi
Mușcând obraji
Și lăsând urme
Adânci
Direct în suflet,
Pentru picioarele care
Încearcă
Să alerge
Spre tine,
Iar și iar,
Pentru mâinile care
Se întind
A îmbrățișare și
A dor,
După doar un minut
De absență,
Pentru piele care
Râde
În gropițe,
Sub degete,
Moale și vie,
Când o strângi
Cu milioane de săruturi,
Pentru raiul
Din fiecare gest,
Pentru adevărul
Din fiecare privire,
Pentru iubirea
Adevărată,
Infinită,
Pe care ne-o predau,
Firesc,
În fiecare secundă:

La mulți ani,
Suflete mici
Și mari,
La mulți ani,
Urme de cer
Cu miros de rai,
La mulți ani, copii!

 

Singur


Singur.
Dumnezeu se roagă
Stins.
Paharul e
Plin.
Grădina plânge
Sub genunchii
Plecați.

Singur.
Inimile dorm.
Dumnezeu se frânge
Sub palmă
Și cui.
Crucea ridică
Fruntea
Din spini.

Singur.
Dumnezeu se vinde
Pe 30 de arginți.
Iuda pierde
Lupta
Cu viața
Sub funia
Strânsă.

Singur.
Dumnezeu moare.
Mama plânge
Omul
La poalele
Cerului.
Ochii se închid,
Înfrânți.

Singur.
Dumnezeu deschide
Cerul.
Tâlharul crede,
Golgota apune iar
Baraba își admiră
Lanțurile
Rupte.

Singur.
Dumnezeu învie
Și vindecă
Pământul
De umbră,
De măr
De lut și
De întuneric.

 

Despre neputințe


Ce să vreau, Doamne?
O păpușă nouă.
Pe asta veche
Am rupt-o la colțuri
Și n-am
Ce ține-n brațe
Când adorm.

Ce să vreau, Doamne?
Să fie soare
Într-o zi ploioasă,
Să-mi usuc părul
Pe o bancă
Și să zâmbesc
Când norii se duc
În bătaie de clopot
Și de inimă
Deschisă.

Ce să vreau, Doamne?
Pantofi și haine,
Să-mi împodobesc
Trupul,
Culori de toamnă
Și de vară,
În pași alergând
Spre nicăieri.

Ce să vreau, Doamne?
Un suflet pentru mine,
Care să mă întregească
Și să-mi vindece
Inima
De pustiuri.

Ce să vreau, Doamne?
O casă cu grădină
În care să alerg,
În care să simt
Că trăiesc,
În care să îmbătrânesc
În liniște
Și tihnă.

Ce să vreau, Doamne?
O mașină la poartă
Care să mă ducă
Unde picioarele
Nu știu să meargă
Singure,
Să pot vedea
Frumusețea lumii
Cu viteza
Luminii.

Ce să vreau, Doamne?
Un copil
Sau doi,
Să-mi împart sufletul
Și casa
Cu alte mâini mici,
Să cresc prin ei
Noi începuturi
Și noi
Iubiri.

Ce să vreau, Doamne?
Sănătate,
Să nu mă doară
Ochii
Când clipesc
Și inima
Când bate.

Ce să vreau, Doamne?
Încă o zi,
Încă o oră,
Încă o clipă,
Să simt viața
Cum curge
În vene,
Să-mi țin de mână
Iubirea,
Să-mi strâng în brațe
Copiii.

Ce să vreau, Doamne?
Să întorci timpul,
Să te mai rog
O dată
Să nu-mi mai dai
Nimic,
Doar timp
Să-nvăț că fericirea
E ceea ce împarți
Nu ceea ce
Aduni.

https://www.facebook.com/ciprian.cip.9212/videos/3744100815643174

 

Mama

Ce nu spune nicio mamă, niciodată, când e întrebată ce face:

Ce faci, mamă?
Ia uite, adun spinii
Din drum,
Mătur cărarea
Și scutur praful,
Să ai pe unde să pășești
Fără să te rănești.

Ce faci, mamă?
Ia uite, mut un munte
Pe care n-ai reușit să-l urci.
Nivelez stâncile,
Sfărâm pietrele
Și le construiesc
La loc
În spatele tău.

Ce faci, mamă?
Ia uite, acopăr soarele
Să nu te ardă
Pe obraji.
Îl strâng în brațe,
Îl topesc
Și-l ascund
După copaci,
Ca să stai liniștit
La umbră.

Ce faci, mamă?
Ia uite, adun ploaia
Ca să nu te ude.
Îți proptesc umbrele
Înaintea pașilor
Și topesc bălțile
Cu palmele
Ca să nu te-mpiedici.

Ce faci, mamă?
Ia uite, opresc vântul
Ca să nu te scuture.
Îl adun la colțuri
Și-l ascund în copaci,
Ca să nu te frângă
Când alergi.

Ce faci, mamă?
Ia uite, veghez ochii mici
Când dorm.
Le mângâi genele
Și fruntea,
Să doarmă lin
Pe puf de nori
Și praf de Ene.

Ce faci, mamă?
Ia uite, construiesc visuri.
Câte un vis
Pentru fiecare pas
Hotărât,
Pe care îl faci,
Pentru fiecare zâmbet
De încredere,
Pentru fiecare luptă
Pe care o începi.

Ce faci, mamă?
Ia uite, curăț amintiri.
Șterg lacrimile
De pe obrajii mici
Și adun bucuriile
Pentru zilele negre
În care vei avea
Ochii plecați
Și pleoapele triste.

Ce faci, mamă?
Ia uite, îmi lărgesc inima
Și o deschid;
acum încape
Și inima ta,
Și inima lu’ tati
În inima mea.
E o inimă
Plină vârf
Cu iubire
Și cer.
E o inimă
În sfârșit
Întreagă.

La mulți ani, inimi pline și suflete frumoase de femei și mame!

PS: e valabil și pentru tătici:) N-ar fi puterea mamelor întreagă fără brațele tatălui!

 

Încă un înger s-a întors în cer

Citesc și mă doare carnea pe mine. Ca nouă mamă, sufletul îmi tresare la orice rând, orice imagine, orice video în care un copil suferă sau pleacă prea devreme. Ochii se strâng și lacrimile se abțin, pentru că în brațe, sufletul meu mic zâmbește și nu-i pot amesteca emoțiile cu ale mele.

Citesc în continuare și mă prăbușesc. Sunt încă un pion în lumea asta duhovnicească. Biserica mi-a fost copilărie, strana mi-a găzduit fiecare dumincă dimineață de la ora 7. Am simțit fiecare urmă de oboseală, adormind în genunchi, și fiecare emoție de cer când mi-am ridicat ruga puțin mai sus de turnul bisericii. Am râs văzând copii în cristelnițe (de la o lună la 30 de ani – tot copiii Lui au fost toți) neștiind despre pericole, înecuri, temperaturi de apă sau reguli de purtat la sân înainte sau după.

Ai noștri au trăit. Ai noștri au zâmbit după botez. Ai noștri și-au regăsit brațele mamei. Ai noștri au mai avut zile, ani, viață. Din mâinile tatălui meu n-a murit nimeni, deși a scufundat suflete mici și mari în apă. Îmi trec prin minte amintiri cu fiecare copil, fiecare suflet mic pe care tata l-a ținut în brațe, mândru că s-a mai născut un creștin în biserică. Acum, după atâția ani, ritualul mă doare iar raționalul mă îndeamnă să caut dincolo de cuvânt. Citesc, terifiată, că plămânii de îngerași mici se umflă când aspiră apă iar bebelușii pot muri chiar și 24 de ore mai târziu. De ce să plece un suflet care n-a avut timp să fie, Doamne? De ce din mâinile unui preot? De ce să se frângă încet, încă din biserică?

Nu mai înțeleg și mă doare sufletul. Ar fi trăit, oare, dacă era doar stropit cu apă? Sunt atâtea suflete care încă se botează în spitale înainte să plece înapoi în cer, cu doar un strop de apă și o rugă. E valabilă ruga, scufundată sau nu, în apă. Așa îmi tot spune inima, chiar dacă tata m-ar certa că nu urmez litera bisericii. Poate s-ar fi salvat un suflet, Doamne. O fi un semn să privim dincolo de cuvânt?

Mă doare și îmi tot privesc sufletul din brațe, mulțumind că a mea nu a fost scufundată în apă, deși nici nu m-am gândit să cer asta. A fost un botez superb în care s-a simțit cerul în fiecare zâmbet al ei, inclusiv din cristelniță. Privea la noi și zâmbea, privea la părinte și zâmbea. Cum să nu simți cerul în privirile ei mici? Cum să nu simți așa taina botezului?

Citesc iar și pe profilul unei prietene din copilărie, o fată frumoasă cu ochi verzi și zâmbet divin, se aprinde o lumânare și e scris un text cu durere de mamă. Nu se poate să fie al ei! NU! Citesc fiecare rând și mă oripilează fiecare acuză la adresa părinților, a preoților, a bisericii, a fiecărui alt vinovat pentru sufletul întors în cer. Măcar pentru durerea mamei să nu stârnim polemici, să nu învârtim cuțite în rană, să nu îngropăm toate bisericile pentru o greșeală. Ce trist, Doamne! Câtă durere pentru ea…

Vă rog, dacă insistați să schimbați lumea, faceți-o, întâi, dinspre sufletul vostru: o greșeală mai puțin, o judecată mai puțin, o faptă bună. Eu știu deja că părintele din mâinile căruia s-a stins un suflet e deja prăbușit. E o cruce mult prea mare de dus iar timpul nu se mai întoarce. Vă rog, nu mai aruncați cu pietre dincolo de ce cunoașteți. Mie mi-a ajuns! Mamei îngerului care o veghează i-a ajuns. Sunt convinsă de asta!

Să ne scufundăm puțin în sufletele noastre, dincolo de acuze, de injurii, de „ce-ar fi fost dacă”, de petiții și durere. Să lăsăm mamei liniștea de care are nevoie pentru a-și găsi putere în toată durerea asta cruntă. Poate ăsta e un semn să fim și noi mai buni, dincolo de biserică și de preoți. Ei vor plăti oricum. Noi chiar n-avem nimic de plătit?

 

Lockdown cu zâmbet

E dimineață. Gândul se furișează pe sub ușă și coboară, leneș, treaptă cu treaptă, până la bucătărie. Se așază pe boabele de cafea, pe paharul cu apă, pe cutia cu humus din frigider. Își amintește că în jumătate de oră boabele vor fi măcinate, apa băută, humusul întins haotic pe pâine și mestecat cu poftă cu viteza luminii. Încă puțin. Se întoarce în pat, sub plapuma caldă și își aruncă privirea spre sufletul mic întins pe saltea cu mâinile deschise, fața întoarsă spre mami și ochii de catifea închiși, în vis adânc.
S-a trezit! Schimbă scutecul, deschide rezervorul de lăptic și îmbrățișează minunea moale cât nu-și dă seama că e dimineață încă.
Coboară treptele cu trup cu tot, în scârțâit familiar, cu minunea în brațe, care se agață de fiecare culoare, de fiecare bucățică de casă care poate fi atinsă cu mânuțele sau, și mai bine, testată între gingii, de gust și mirare.
În 5 minute cafeaua e băută, vitaminele luate și laptopul deschis. Un ochi se concentrează pe sutele de mailuri noi din inbox, unul pe minunea care încă se mai miră că e dimineață și jucăriile au așteptat-o de aseară să fie trezite.

New email – send, Reply – send, New email – send.

Minunea plânge. Jucăriile nu răspund iar brațele lu’ mami sunt departe. Tati preia frâiele și zboară cu minunea prin aer, cântând. Fericirea e mare iar zâmbetul nu poate fi mai adorabil până obosesc și brațele tatălui. Așezată pe spate, se miră că pământul nu se mai învârte și parcă-parcă, nu e așa de distractiv să nu mai poți zbura. Parcă i-ar fi foame, parcă i-ar fi dor.”Unde o fi mami?”

New email – send. Call – done. Chat – respond. Tati urcă scările spre muncă. E târziu deja.

Minunea plânge. E purtată de mami în brațe prin cameră și privirea îi alunecă pe fiecare culoare, spre oglindă. Cântă și se strâmbă până îi reapare zâmbetul neprețuit. Obosește și mami își amintește că a uitat să îi dea banană. Îi dă dar nu vrea. Se uită la ea și lacrimile se înghesuie în ochi, gata să alunece pe obraji. Deschidem rezervorul de lapte și se atașează brusc, fericită că i-ai ghicit nevoia. Doarme.

30 de minute de muncă în care ochii albaștri dorm.
New email – send. Reply – send. Meeting – done.

Ochii albaștri se deschid. Mâinile se întind. Îmbrățișarea e neprețuită. Tati îi repetă la nesfârșit cuvinte: TA-TA-TA-TA-TA, MA-MA-MA-MA-MA. Râde. „Ce-o fi vrând tati ăsta? Mie mi-e sete de fapt. Poate dacă râd îmi dă apă!” Tati râde și îi întinde paharul, victorios, deși știe că în 20 de secunde va fi apă peste tot.

Hainele-s ude. Schimbă hainele. Schimbă scutecul. Deschide rezervorul de lapte…? Buzele testează și se închid. „Nu asta voiam, mami!” Închide rezervorul.

Laptopul sună. „Cine o mai fi acum?” Chat – respond. Call – done.

E după-masă. Prânzul așteaptă. Minunea se leagănă în carrier, pe muzică șmecheră de bebei moderni.
Taie ceapă. Prăjește ceapă. Adaugă spanac. Minunea te cheamă. În brațul drept, se leagănă fericită, în timp ce celălalt braț încălzește spanacul în tigaie și curăță usturoi. După o oră care ar fi trebuit să fie 15 minute de gătit, prânzul e gata. Tati are meeting și nu poate mânca. Ochiurile se răcesc, triste, pe spanac. Minunea vrea să deschidă rezervorul de lapte. Îl deschide și adoarme brusc, fericită că e în brațe.

Meeting – done. New email – send. Chat – respond.

Minunea se trezește după o oră bună de somn de amiază, toată un zâmbet. Mami și tati o privesc de parcă ar fi dormit un an, cu dorul pe buze, epuizați de muncă, dar fericiți. Minunea zboară din brațe în brațe și râde în hohote la fiecare zgomot pe care nu-l recunoaște. Viața e frumoasă!

Prânzul e încă pe masă, jucăriile-s aruncate pe sub masă iar minunea trage de urechea elefantului, blocat sub altă jucărie. Împinge din picioare și spune în limba ei că are nevoie de ajutor. Scoate elefantul și așază-i-l în mânuțe să poată fi ronțăit.
Email – send. Chat – respond.

Minunea e pe burtică și veghează o jucărie la care nu ajunge. Își întinde mânuțele pe rând. Nu ajunge. Mușcă din pătură, a frustrare și a gingii inflamate. Dinții nu vor să iasă încă…

E seară. Mami și tati se uită, minunați, la zâmbetul ei de zână. N-au făcut duș, nu s-au spălat pe dinți, dar sunt fericiți. Se iau în brațe, cu minunea la mijloc, și urcă scările spre somn, mulțumiți că a mai trecut o zi în care minunea a râs. În rest, totul contează prea puțin.

 

6


Ochi de dimineață,
Albaștri și moi,
Cu gene pleoștite
De Ene,
Ochi de noapte,
Adânci și mari,
Înecați în lacrimă
De dor
Și de somn
Neștiut
Fără iubiri amintite
La ureche,
Buze mici,
Crescute la sân
Și în vorbe magice
De silabe
Repetate,
În care mami
Și tati
Nu se recunosc
Încă,
Pași pe vârfuri,
De balerină-
Cum ar râde tati-
Entuziasmată
De orice e nou
Pe lume,
Zâmbet de cer
Cu bucurie
De fiecare dată
Mai profundă,
Dependență
A noastră de ea
Și de mâinile ei
Moi
Pe obraji.

O iubire
Pe care o învățăm
Împreună,
Secundă cu secundă,
Surâs cu surâs,
Iar și iar,
Un suflet
Mare
Care crește
La nesfârșit
Fără să se spargă,
De atâta dar,
De atâta magie,
De atâta rai.

6 luni
Întregi
De minune;
Tic
Tac –
Bate inima
Peste timp
Cu iubire
Și aripi
Deschise
Spre lume.