Tag Archives: iubire

Ochii trişti


Să înțelegi
Că oamenii triști
Dor.
Nu au ochi
De privit
Bucuria ta
Chiar dacă
Uneori
Molipsește.
Tristețea
Se vindecă
Fără prea multe cuvinte:
Poate cu o îmbrățișare,
Poate cu un zâmbet,
Poate cu o
Lacrimă
Împărțită.

Să înțelegi
Că oamenii triști
Au adunat
În sine
Greutatea lumii,
Nu doar un moment
Trecător.
S-au încărcat
De durere
Încet,
Picătură cu picătură,
Până n-au mai știut
Să zâmbească,
Până n-au mai știut
Să dăruiască
Lumină.

Să înțelegi că
Oamenii triști
Nu mai pot
Să iubească:
Nici cerul,
Nici răsăritul,
Nici mirosul florilor
De mai.

Să înțelegi
Că oamenii triști
Au nevoie:
De timp,
De răbdare,
De liniște
Și de foarte multă
Iubire.

În loc să judeci
Oamenii triști,
Mai bine
Iubește-i,
Și le vei încărca
Sufletul,
Încet,
De speranța
Că ochii lor
Triști
Vor învață
Din nou
Să iubească.

 

Nu vei mai fi mică niciodată

Nu mi-a spus nimeni că vei creşte atât de mare într-o zi. Că mânuţele tale drăgălaşe şi mici, care îmi îmbrăţişau obrajii de atâtea ori ca să treacă supărarea, nu vor mai fi mici niciodată. Că puiul de om din palmă ne va schimba tot universul, inclusiv felul în care ne raportăm la tine.

Nu mi-a spus nimeni că, deodată, vei fi surioara „mai mare”, că te vei responsabiliza fără să ți-o cer și că vei aduce scutece, vei schimba hăinuțe, vei ține în brațe sufletul mic ce te-a crescut pe tine mare atât de repede.

Nu mi-a spus nimeni că felul tău de a vorbi, așa stâlcit și drăgălaș ca întotdeauna, ni se va părea de-a dreptul matur, că vei înțelege peste noapte atâtea lucruri pe care nu îndrăzneam să le vorbim înainte, că te vom iubi din ce în ce mai mult pentru felul tău de a fi „surioară mai mare”: „Mami, pot să o țin și eu în brațe?”, „Tati, pot să o pup pe obraz?”, „Pot să o îmbrățișez?”, „Pot să o iubesc?”… și așa mai departe.

Nu mi-a spus nimeni că două brațe nu ajung. Că mi se va rupe sufletul când îmi vei cere două mâini să te îmbrățișez, nu doar una… deși o palmă ține deja un suflețel la sân. Că, deși o iubești pe Ava ca pe cel mai prețios dar din cer, vei avea momente în care ți-ai dori să fii tu cuibărită în brațele noastre, așa ca înainte.. în ambele brațe.

Nu mi-a spus nimeni că mi se va împărți sufletul în două, la fel de mult cum îmi va crește de două ori mai mare. Că voi topi lacrimi când îmi vei spune cu vocea ta caldă că „îmi place atât de mult când dorm între tine și tati, mami…” și că te voi lăsa să ne dormi în brațe oricând, pentru că trec atât de repede momentele astea calde, pline de iubire, și că nu se știe niciodată cât ne vei mai lua în brațe atât de sincer, atât de frumos.

Nu mi-a spus nimeni că vei crește atât de mare într-o zi. Și că nu vei mai fi mica noastră iubire niciodată… Pentru că întotdeauna vei fi „sora ei cea mare”. Însă cât de mare e iubirea noastră acum când împărțim nu numai jucării, nu numai îmbrățișări, ci și o mare minune care ne încape încă într-o palmă. Te iubim, copil mic-mare și-ți datorăm lecția de a fi părinți care-și cresc iubirea în fiecare secundă, dar mai ales când îți împărțim brațele și ne odihnim în bucuria de a fi împreună mai mult, mai complet, mai pentru totdeauna!

 

Opt ani de poveste nesfârșită

Ne trezim dimineața cu ochii adormiți și gândurile împrăștiate între vis și realitate. Mânuțe moi ne îmbrățișează frunțile ridate și doi ochi albaștri, mari cât un cer de vară, se uită la noi atent pe întuneric. Suntem avertizați, ca în fiecare zi: „Întâi eu mă duc, apoi tati, apoi mami, da?” Se ascunde în dulapul de haine din camera ei și trâmbițează cu mândrie că e de fapt la baie și se spală pe dinți. Un joc la care participăm în fiecare zi, cu aceeași supriză, dar cu mare drag. Puiul de om se îmbracă apoi în rochițe roz și șosete asortate, fără să avem voie să ripostăm, și coboară singură la bucătărie, să-și pregătească cerealele cu lapte înainte să meargă la grădi, ca o fetiță mare ce e. Nu mai știm când a trecut atâta timp și când sufletul care încăpea într-o palmă întinsă a crescut atât! Ne sperie gândul că vrea mereu să crească mai mare, și mai mare, și mai mare și că brațele nu ne vor fi mereu atât de pline.

Opt ani de când am crescut împreună, sub promisiunea unui inel și a unei mari iubiri nesfârșite. Opt ani în care am râs, am plâns, am cutreierat țări, ne-am mutat dintr-o casă scundă, cu pereții strident galbeni și apă caldă intermitentă într-o lume nouă, cu mult șes și limbă complicată, dar cu suficient spațiu de respirat și de construit un acasă „așa cum ar trebui să fie”. Opt ani de când părul s-a tot albit, dar sufletul a crescut parcă mai tânăr, de când ridurile s-au adunat pe obraji, dar zâmbetele s-au îmulțit. Și trei ani de când ne bucură viața o prințesă cu personalitate, care ne îmbrățișează greutățile, ne vindecă rănile, ne crește mai buni și mai răbdători.

Am promis atunci să rămânem împreună în fața cerului. Iar acum, după goana asta mare prin lume, idei, planuri, joburi, pași înainte și înapoi și multă iubire, așteptăm încă un suflet în plin de decembrie care să ne completeze și mai mult povestea. Ne înhămăm viețile spre o nouă mare bucurie și o viață în care promisiunea din inel are din ce în ce mai mult sens și din ce în ce mai mult Dumnezeu. Așteptăm cu jind primul „tati” și „mami” și minunea inimii care crește și crește și tot crește să cuprindă încă o mare iubire înăuntru.

Așa a fost povestea noastră până acum: un zâmbet plin, modelat din pași când mari, când mici, din greutăți și îmbrățișări, din pierderi și izbânde. Nu pot să spun că te iubesc la fel, pentru că iubirea noastră crește mereu altfel și se construiește din fiecare hop pe care-l trecem greu sau ușor împreună. Te respect pentru tot ce ești și ce-ai reușit să devii: un tată minunat, un suflet mare, care nu uită să se gândească mereu la ceilalți, un om bun și ambițios dar, mai ales, un soț pe care nu l-aș fi putut cere niciodată mai potrivit pentru mine. Te iubesc, povestea mea nesfârșită! La încă o eternitate împreună!

 

La mulți ani, 3!

Din „a fost odată ca niciodată” și „până la adânci bătrâneți” se desprind minuni în numere magice. Astăzi vorbim despre 3 și despre cum o lună cu mult soare, multă lumină și multă bucurie îmi încălzește sufletul de cel puțin 3 ani.

A trecut timpul cu viteza unui zâmbet dăruit pe stradă în loc de bună dimineața. Am simțit fiecare moment, am râs cu poftă, am plâns cu tot atâta patos, am trăit mult și am povestit mai puțin, pentru că n-am știut cum să exprim atâta minune în cuvinte: fiecare îmbrățișare cu mânuțe moi care ne-a topit sufletele, fiecare gropiță din obraz și din pielea încrețită de pupici, fiecare clipă de iubire revărsată cu dărnicie peste inimi, din care am învățat să creștem mai întregi, mai buni, mai răbdători.

Dar să ne întoarcem la 3; cele 3 minuni de iulie care mi-au crescut sufletul până la refuz, cu multă, multă iubire:

-> prima noastră iubire crescută în 2, un rod din cer senin, cu ochi albaștri și păr bălai, născută într-o noapte caldă, devreme, repede și dureros, dar revărsând iubire din fiecare tăietură grăbită să o aducă pe lume: Evolet Alexandra, cel mai frumos cadou desfăcut într-o noapte de 14 iulie, despre care nu știu niciodată cum să povestesc atât de bine încât să-i cuprind fiecare picătură de minune care se revarsă peste noi și peste lume.

-> prima mea iubire mare, născută într-un iulie târziu, cu păr gri și ochi de cer, cu brațele largi, numai bune de îmbrățișat, cu puține cuvinte, dar sincere, cu sufletul plin și glume aiurea. Parte din inima mea, o crește în fiecare zi mai mult, prin gesturi mici, cuvinte mari și multă, multă iubire. Un tată îndrăgostit de 2 codițe blonde și un zâmbet cu dinți mărunți, care trăiește pentru a dărui: o bomboană pentru fiecare bucurie, o lecție pentru fiecare năzbâtie, o îmbrățișare pentru fiecare clipă în care sufletul lui mulțumește pentru ce a primit de la Dumnezeu și pentru ce a crescut cu mâinile pline.

-> o nouă iubire, crescută încet-încet, dar cu multă răbdare. O minune cât un măr plin care abia e așteptată în lume. O bătaie de inimă rapidă, o senzație de fluturi în stomac, un dar așteptat într-un decembrie târziu, odată cu Moșul și cu nașterea-minune din iesle. Un miracol crescut din așteptare și rugă, pe care abia așteptăm să-l strângem și să-l creștem în brațe cu de 3 ori mai multă speranță și dragoste.

Azi e despre toate cele 3 minuni ale mele, fără de care n-aș fi eu întreagă: părți din mine aduse de undeva, departe, dintr-un cer senin.

La mulți ani, iubire de 3 ani, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai minune!
Îți mulțumim pentru sufletul tău bun și cald și pentru că ne înveți să creștem în fiecare zi.

Iar celorlalte 2 minuni care îmi completează 3-ul de poveste: vă iubesc mult, mult, până la cer și înapoi, de o mie de ori!

 

Iubirea din cruce


Nu crucea poartă
Povara frunții
Străpunse de spini
Și de trudă,
Ci sufletele
Goale
Aruncând noroi
În tot ce mai e
Bun
Pe lume:
Copii care cresc
Să lovească
Pentru că n-au fost
Îmbrățișați
La timp,
Gesturi care dor,
Trăite obscen
De inimi
Care n-au fost iubite
La timp,
Oameni care renunță
Să trăiască
Pentru că nu mai știu
Ce înseamnă
Viață.

Nu palma a învins
Din Cer
Și nici banul
Nu L-a vândut
Din mâna
Întinsă,
Ci fiecare gest
În care iubirea
A renunțat
Să crească:
Un cuvânt
Care a durut
Deși n-ar fi trebuit
Spus
Vreodată,
Un spate
Întors
Unei mâini
Întinse,
O lacrimă
Amară
Pe care nu a șters-o
Nimeni,
O distanță
Din ce în ce
Mai prezentă
Acolo unde
Cineva
S-a sfârșit
Pentru apropiere.

Nu trupul
A murit
Sub suliță
Și urlet,
Ci neiubirea.
Sub cui
Și jertfă
S-a șters
Păcatul
Uitării
De a trăi
Pentru celălalt,
De a simți
Pentru celălalt,
De a-ți dărui
Sufletul
Pentru celălalt
Până la sfârșit.

Așa iubire
Nu moare
Niciodată!

 

În brațe

Te țin în brațe și degetele mi se-nmoaie. Aș vrea să înrămez momentul ăsta clar de iubire până la cer și înapoi: fiecare râset ușor viclean cu dinți mici, fiecare îmbrățișare strânsă în care mi-e teamă să nu te strivesc de drag, fiecare emoție prinsă cu mânuțe moi în jurul gâtului, fiecare cântec strigat la ureche cu talent de prințesă blondă. Eșți grea acum și mă doare puțin șoldul drept de cum te încovoi cu genunchii strânși ca să nu-ți pot da drumul vreodată. Îți simt burtica moale pe piele și mi-e drag de mor.

Te țin în brațe după ce te-am certat iar să adormi odată. Ți-am explicat a mia oară că pe pernă se doarme; lumina e stinsă, Peppa de pe pijama doarme deja, Pis-Pis e învelită și visează. Toți copiii dorm, doar tu povestești despre grădi, avioane roz, buni și 1-2-3-4 78910 cu ascunsa după perdea. Îmi reproșez iar că te cert, când ești atât de veselă să mai stai puțin lipită de obrajii mei și să mă trezești când închid ochii, convinsă că de data asta o să adormi. Te cert, doare tare și apoi îți țin capul în mâini și-ți amintesc ce mult te iubesc de fapt, în fiecare clipă.

Te țin în brațe după ce ai plâns că nu mai sunt cărucioare mici la magazin. Șiroaie de lacrimi s-au scurs pe mâini și pe obraji că nu ai unde să descarci din rafturi. Nu ți-am înțeles durerea și te-am certat că plângi pt nimicuri. Cine sunt eu să simt în locul tău că n-are sens să plângi? Îmi reproșez că nu știu să-nțeleg și te țin strâns la piept să treacă.

Te țin în brațe după ce iar ți-am spus că nu e voie să te joci cu laptop și cu taste. E tot ce ne vezi tu că facem uneori și tot încerci să ne ajuți să terminăm din muncă și să mai fie bani de-o jucărie nouă. Te cert și te strâng iar: îți simt obrajii roșii și respirația fierbinte de sub mâini. Îmi pare rău că iar ți-am spus să stai cuminte și să te joci până termin din muncă. Și simt că tot ce vrei e să stau lângă ține și să te-admir când reușești să rezolvi puzzelul cu jungla. De ce atâta muncă?

Te țin în brațe cu vină, cu iubire, cu urma timpului ce trece mult prea repede. Aș vrea să nu mai crești, deși abia aștept să te descopăr, să te descoperi așa frumoasă, bună și perfectă cum te admir în fiecare clipă. Aș vrea să nu mai plângi vreodată, dar cine sunt eu să te opresc din a simți emoții, din a-nțelege binele de rău, din a trăi așa cum poate sufletul tău mic în lumea asta mare? Te țin în brațe. Închid ochii și mulțumesc a mia oară că te am, că te avem așa perfectă și că iubirea noastră încă crește. Cum spui tu, în fiecare seară: “mulțumesc, Doamne-Doamne: pentru Evolet, pentru Cocomelon, pentru mami, pentru tati, pentru Pis-Pis, pentru mâncare. Mulțumesc pentru tot, Doamne-Doamne. Te iubesc, Doamne-Doamne. Somn uşor, mami. Somn uşor, tati. Somn uşor, Doamne-Doamne!”

 

Apus


Inima lumii
Doare.

Plâng copii
Sub mormane
De ciment
Și praf.
Se scutură
Mame
De putere
Îmbrățișând
Mânuțe mici
Și așteptând
Lumină.
Urlă
Părinți
Scormonind
În noroaie.
Urlă
Despre iubire,
Despre speranță,
Despre apusuri,
Despre cine sunt
Și ce puteau
Să fie.

Se scutură
Pământul
De durere.
Cad uși
Ce deschideau
Cămine
Și inimi
Spre acasă.
Cad mâini
Ce-mbrățișau
Familii.
Cad drumuri
Ce duceau
Departe,
Cad suflete
Strângând în palme
Viața
Pe care n-o mai pot
Cuprinde.

Pe-o piatră
Smulsă
Din cădere
Un tată plânge
Tot ce n-a știut
Că are.
Prin crăpături
De praf
Și sânge
O mână ține
O altă mână
Strâns.
E gol și urlet
În privirea lui
Ce tace.
E neputință
Cruntă
În gestul lui
Firesc
De a-și conduce viața
Și iubirea
Pe ultimul ei
Drum.

E frig
Și cald
Sub greutatea pietrei.
E urlet
Și speranță
În vocile din umbră.
Poate trăiesc
Din sufletele
Frânte.
Poate mai sunt
Copii
Sub bolovani
Și piatră.
Poate mai este
Viață
În zguduirea
Morții.

Cu inimi de putere
Oamenii smulg
Inimi
Din pământ.
Iubirea crește
Cu fiecare
Mână-ntinsă.
Iubirea vindecă
Pământul
De cutremur
Și-ncheagă viață
Din rămășițe
De apus
Și umbră.

Inima lumii
Doare,
Dar iubește.

Imagine: Adem Altan

 

Ce mai contează-n viață


Mai dă-mi o cireașă!
Nu așa de coaptă.
Sau poate două
Să-mi fac cercei.
Și-așa n-am avut găuri
Niciodată.
Vine bunica
Și iar ne ceartă
Că-i stricăm dulceața
Cu poftele noastre
Aiurea.

Împinge-mă!
Nu așa tare
Mi-e teamă de înălțime,
Ți-am mai spus!
Hai și tu
Sunt două leagăne,
A avut grijă Vasi
Să le lege bine.
Dă-mi și un măr
Verde,
Am zahăr în buzunar
De acasă.

Hai să mai stăm
O oră.
E cald și bine aici
Pe pătura roasă.
Putem juca o tablă
Sau un șah,
Cum vrei.
Mi-e greu să urc dealul
Spre casă.
Iar o să mă certe mama
Că s-a răcit
Mămăliga
Pe masă.

Vino puțin.
Țin eu de șase.
Ia coacăze!
Și prune.
Sunt cam verzi totuși
Dar lasă gura apă.
Se-aude ușa!
Fugi!
Să n-arunce iar
În tine
Cu blesteme.

Mai stai.
N-am terminat încă
Rugăciunea de seară.
Nu râde!
Să nu se supere
Dumnezeu
De graba noastră.
Ne-așteaptă ei
În drum
Două minute.

Ce bine
Că suntem copii
Și alergăm
Toți cărăbușii
La apusuri.
Ce bine
Că ne-amintim
Secrete
La ureche
Și completăm
Oracole
Și inimi
De hârtie
Împăturite-n două.
Ce bine
Că e timp
Să construim
Căsuțe
Din salcii aplecate
Peste râuri.
Ce bine
Că povestim
Cu inima în dinți
Despre povești
Cu mâțe negre
Și fantome.
Ce bine
Că dormim de-a latul
Pe saltele
Sau în fân
Pe la mătușa Ica
Și ne tot pișcă
Păduchii
Puilor de-alături.
Ce bine
Că iubim
Și râdem
Și ne jucăm
Până ne strigă mama
Iar la poartă.

Ce bine
Că nu uităm
Ce-nseamnă fericirea:
O pâine caldă
Din care împărțim
La zece
Iubire-n miez
Cu zahăr,
Că n-avem bani
De altceva
Oricum.

 

An trecut. De început

A mai trecut un an prin suflet. Și nu s-a descălțat la intrare. La început s-a odihnit puțin, ca după o boală cruntă care l-a stors de putere și de alte nevoi. Apoi, a început să taie în stânga și-n dreapta, într-un război cumplit, cu urme adânci de neputință: neputința de a face prea mult pentru a-l opri. Oameni mici și mari și-au închis ochii sub pietrele aruncate din orgolii neînțelese. Alții s-au redescoperit în bunătate: o îmbrățișare așteptată de mult timp, o masă caldă, un cuvânt de alin, o iubire răspândită de la unii la alții care să stingă din ură.

A trecut repede, de nici n-am apucat să-mi trag sufletul și să-mi admir noile fire albe. Printre viruși, tantrumuri firești și planuri visate de cu seară dar abandonate sub noutatea dimineții, am mulțumit pentru ce aveam și am uitat că aveam și apoi am uitat iar să mulțumesc. Un du-te-vino de emoții și sentimente noi și vechi, dar atât de multe încât încă mi-e teamă să le cuprind. Cert e că am plâns cu foc, am râs cu lacrimi și am renunțat la așteptări nefirești. Ce ironie să realizezi că a citi o carte poate fi un lux și nu o ecuație firească a inimii care cere. Și ce regret neregretabil să fiu blocată în stații de trenuri și avioane care nu pleacă la timp… poate doar un pretext încropit de cer să mai citesc puțin atunci și să-mi umplu golul de poveste.

A mai trecut un an prin suflet. A adunat mult praf și l-a lăsat pe unde a apucat, când s-a oprit din goană să respire. Am învățat să-l curăț cu tot ce am la îndemână: un râset sincer de copil îmbrățișându-ne inimile dimineața și alergând cu entuziasm să „aprindă becul”. O vorbă scurtă dar sinceră la cafea și-o bucată de pâine caldă cu unt și iubire. O clipă de somn în plus când viforul blond și creț urcă alte mâini spre o nouă zi. O plimbare la prânz care să scuture orele de probleme. Orice moment firesc și neprețuit înainte dar descoperit ca o gură de aer și timp proaspăt pentru suflet.

A mai trecut un an prin suflet. A plâns, a râs, s-a luptat, a renunțat și a început iar, până a trecut de tot. M-am oprit acum și l-am curățat bine de umbre. Fiecare suflet are un filtru în care se adună neputințe până sus de tot, până doare. De acolo trebuie scuturat bine de tot și curățat cu multă iubire. Acum am un suflet numai bun de alt an în care sper să reușesc să adun timp bun: timp pentru îmbrățișare, pentru bunătate, pentru iubire, pentru cer.

La mulți ani, suflete dragi! Să vă fie anul plin de bucurie!

 

Dragă Moșule

Ce mai faci? E frig acolo, peste zăpezi în vânturi? Ți-e rece cojocul sub care ascunzi atâția ani de trudă? Mai ai mănuși de blană peste mâini de dar? Aici s-a cam răcit în suflet. E-așa o așteptare-n toate, de nu știm de unde să mai creștem puțin mai buni, puțin mai calzi, puțin…

Și trece timpu-n grabă, și dor firele albe și sufletul cărunt sub muncă nesfârșită, sub gândul că n-ajunge niciodată, oricât te lupți să fie perfecțiune-n toate.

Într-un alt colț de lume, deloc departe, mor suflete pe rânduri. E foc, e scrum, durere nesfârșită. Și ne-am obișnuit și cu războiul, pentru că nu e la noi în curte. Ciudat cum le simțim și ne obișnuim cu toate; e chiar ușor când ne e bine și când e cald în casă și greu să ne-amintim că la un pas în dreapta sau în stânga e luptă ca pe vremuri, cu gloanțe și cu trudă, cu prea multă durere.

Dar tu cum ești? Mai are sania ta visuri? Mai are combustibil în frâie și în reni? Sunt scumpe toate, moșule, de-un an încoace. În loc să fim mai buni, ne strângem buzunarul, de teamă că nu rămâne plin. Ce ironie! Doar știm că nu există spor decât atunci când împărțim din bine, dar ne înverșunăm să fie bine doar la noi. Ne-nchidem brațele, și ușa. Ne-nchidem sufletul mai tare, mai abrupt.

Ți-aș cere iar atât de multe. Dar mi-e așa de greu să cer! Nici nu ți-am mulțumit pentru cadourile strânse de atâta timp încoace: oamenii mei dragi, cu brațele întinse și ochii plini de prea multă iubire. Ce am făcut să-i merit? Mai nimic…Îți mulțumesc, moș drag, pentru bucățile de cer din pașii prea grăbiți să le perceapă des. Îți mulțumesc pentru că vii chiar și când ușa e închisă.

Dar nu pot să îți scriu fără să-ți spun ce știi deja: e multă umbră-n lume! E frig pe stradă și în case. E ceață peste suflete și greu să ne vedem cu tot ce-avem mai bun. Tot crește din distanță și se aprind războaie din lipsa noastră de iubire. Te rog împarte mai mult cer în lume. Te rog să nu ne uiți. Te rog să vii și-n scrum, și-n foc, și-n frig, și-n sufletele goale. Te rog să aprinzi mai des iubirea-n oameni. Atât!

Cu drag și dor,

Alex, Evolet și Gabriela.