Un an în care am râs. Mi-am așezat mâinile peste zâmbetul prea larg, ușor strâmb de entuziasm, și mi-am pierdut umerii în tremur de voie bună. Îmbrățișată de mânuțe mici, m-am jucat cu unicorni, păpuși, prea multe carioci și prea multe jucării adunate în cutii neîncăpătoare. Am mulțumit pentru bucuria de a fi împreună și de a avea două brațe puternice care să le ridice în aer în același timp, în hohote de veselie pură. Brațele lui.
Un an în care am plâns. Cu lumina stinsă și ochii mici adormiți pe pernă, în vise adânci. Cu frunți fierbinți încercate de febră prea des, cu nopți albe, dar cu mirosul părului lor moale în nări flămânde de iubire. Am plâns pentru copiii care nu au paturi moi să-și odihnească pleoapele, pentru timpul prea puțin din fiecare zi, pentru rugăciunea pe fugă din care am uitat înțelesul, pentru oboseala prea cruntă care s-a spart în neputință și ceartă pentru nimic. Pentru Dumnezeul care își ține la nesfârșit brațele deschise pentru mine.
Un an în care m-am grăbit. Să gătesc, să curăț, să muncesc, să adun și să risipesc, iar și iar. În care m-am grăbit să trăiesc, într-o rutină învățată pe de rost, din care n-am ieșit mereu întreagă, dar m-am străduit să rămân eu. Eu și el, un pic mai cărunți, mai uituci, mai obosiți, dar cu inima plină: de râsetele lor dulci, de ochii lor sinceri, de îmbrățişarea lor magică, de iubire ruptă din rai.
Un an frumos, împiedicat, grăbit, rănit, firesc, iubit, neputincios, uman. Un an ca nimeni altul, dar atât de obișnuit… Un an în care am trăit mult, am iubit mult și am dormit puțin. Mulțumesc, Doamne, pentru tot ce a fost și pentru bucuria de a nu ști încă ziua de mâine. Ce frumoasă e viața când ştii că poți încă să-ți întorci sau să-ți îndrepți pașii spre ce nu ai trăit încă, cu toate lacrimile și zâmbetele culese de pe drum.
La mulți ani, suflete dragi! Să vă fie anul întreg!
