Uităm să ne mai bucurăm. Alergăm, cu o vervă de nedescris, spre ceva mai mult; nici noi nu ştim spre ce. Credem cu tărie că într-o bună zi ne vom odihni şi vom avea timp de respirat. Visăm la o viaţă în care dimineţile nu încep prea devreme, cu buzele îngropate în cafeaua cea de toate zilele, băută mult prea repede, pentru că ne grăbim. Ne grăbim să ducem copiii la şcoală, la grădi, oriunde, ca apoi să ne grăbim să muncim. Ne programăm conferinţe din ce în ce mai scurte, dar din ce în ce mai multe, pentru că, nu-i aşa, nu mai reuşim să rezolvăm problemele în timpul programat şi e nevoie să facem follow-up iar şi iar, până reuşim să luăm o decizie, oricare, de moment. Până apar problemele următoare.

Uităm să ne îmbrăţişăm copiii cu răbdare. Alergăm spre maşină, spre bicicletă, spre magazine, spre şcoală, şi uităm să le respirăm iubirea din mânuţele întinse, care vor să îmbrăţişeze strâns, strâns şi mai mult. Dar nu e timp de îmbrăţişat: “Te iubesc, mami! Să ai o zi frumoasă!” Şi ziua trece… Viaţa trece iar copiii cresc, se îmbracă în suflete mari deodată, exact atunci când noi am fost prinşi iar într-o conferinţă, într-o sesiune de curăţenie rapidă, într-o clipă în care n-am avut timp pentru ei, iar…

Sunt atâtea de făcut încât ne zdrobim sufletele sub povară. Mintea ne lucrează continuu, pe fiecare obiectiv încă neîndeplinit, pe fiecare clipă aiurea, pe care nu am reuşit să ne-o planificăm corect în calendarul inimii. Albim, ne dor oasele, ne dor paşii nefăcuţi la timp, ne dor sufletele prăfuite de timpul irosit în îngrijorare, în neiubire.

Anii trec iar visurile noastre cresc din ce în ce mai mari, nefiresc, inutil, absurd. Vrem case mari, maşini comode, paşi uşori, aripi înalte. Credem că atunci ne va fi uşor să ne iubim, să trăim, să respirăm. În goana spre tot ce ne lipseşte uităm, iar şi iar, de ce avem deja. La marginea visurilor, copiii încă ne aşteaptă, cu braţele întinse, cerşind iubire, joacă, prezenţă. “Tati, ne jucăm?”, „Mami, azi vii şi tu cu mine la şcoală?”, „Tati, mami, vreau şi eu în braţe!”

Copiii ne învaţă cel mai bine că timpul nu există. Nu există azi, nu există mâine, există doar un prezent continuu în care merită să trăieşti intens, cu recunoştinţă fiecare clipă, fiecare îmbrăţişare strânsă. Într-o lume în care contactul e o formă din ce în ce mai goală de conţinut, în care ne atingem obrajii, dar nu şi inimile, cu cât sunt mai mari visurile, cu atât ni se pare că trăim mai mult. În goana din ce în ce mai intensă după mai mult, ne pierdem sufletele, emoţiile, iubirea, sensul.

La capătul fiecărui vis după care alergăm ne aşteaptă copiii. Inimile lor încă nu ştiu ce înseamnă dependenţa de mai mult. Iar noi îi învăţăm că prezentul nu merită trăit mai mult decât visul, că nu putem să ne oprim, să ne bucurăm de tot ce am câştigat mai mult decât ce nu avem încă.

Şi totuşi unde se sfârşeşte visul şi unde începe viaţa? Acolo unde învăţăm să iubim fără să aşteptăm nimic în schimb, să trăim fără siguranţa zilei de mâine, să nu ne mai comparăm cu ceilalţi, să nu ne mai descompunem într-o luptă fără sfârşit pentru ceva ce nu o să ne mulţumească niciodată suficient.

Atunci când învăţăm să iubim. Şi atât!

+2

0