Tag Archives: copii

Opt ani de poveste nesfârșită

Ne trezim dimineața cu ochii adormiți și gândurile împrăștiate între vis și realitate. Mânuțe moi ne îmbrățișează frunțile ridate și doi ochi albaștri, mari cât un cer de vară, se uită la noi atent pe întuneric. Suntem avertizați, ca în fiecare zi: „Întâi eu mă duc, apoi tati, apoi mami, da?” Se ascunde în dulapul de haine din camera ei și trâmbițează cu mândrie că e de fapt la baie și se spală pe dinți. Un joc la care participăm în fiecare zi, cu aceeași supriză, dar cu mare drag. Puiul de om se îmbracă apoi în rochițe roz și șosete asortate, fără să avem voie să ripostăm, și coboară singură la bucătărie, să-și pregătească cerealele cu lapte înainte să meargă la grădi, ca o fetiță mare ce e. Nu mai știm când a trecut atâta timp și când sufletul care încăpea într-o palmă întinsă a crescut atât! Ne sperie gândul că vrea mereu să crească mai mare, și mai mare, și mai mare și că brațele nu ne vor fi mereu atât de pline.

Opt ani de când am crescut împreună, sub promisiunea unui inel și a unei mari iubiri nesfârșite. Opt ani în care am râs, am plâns, am cutreierat țări, ne-am mutat dintr-o casă scundă, cu pereții strident galbeni și apă caldă intermitentă într-o lume nouă, cu mult șes și limbă complicată, dar cu suficient spațiu de respirat și de construit un acasă „așa cum ar trebui să fie”. Opt ani de când părul s-a tot albit, dar sufletul a crescut parcă mai tânăr, de când ridurile s-au adunat pe obraji, dar zâmbetele s-au îmulțit. Și trei ani de când ne bucură viața o prințesă cu personalitate, care ne îmbrățișează greutățile, ne vindecă rănile, ne crește mai buni și mai răbdători.

Am promis atunci să rămânem împreună în fața cerului. Iar acum, după goana asta mare prin lume, idei, planuri, joburi, pași înainte și înapoi și multă iubire, așteptăm încă un suflet în plin de decembrie care să ne completeze și mai mult povestea. Ne înhămăm viețile spre o nouă mare bucurie și o viață în care promisiunea din inel are din ce în ce mai mult sens și din ce în ce mai mult Dumnezeu. Așteptăm cu jind primul „tati” și „mami” și minunea inimii care crește și crește și tot crește să cuprindă încă o mare iubire înăuntru.

Așa a fost povestea noastră până acum: un zâmbet plin, modelat din pași când mari, când mici, din greutăți și îmbrățișări, din pierderi și izbânde. Nu pot să spun că te iubesc la fel, pentru că iubirea noastră crește mereu altfel și se construiește din fiecare hop pe care-l trecem greu sau ușor împreună. Te respect pentru tot ce ești și ce-ai reușit să devii: un tată minunat, un suflet mare, care nu uită să se gândească mereu la ceilalți, un om bun și ambițios dar, mai ales, un soț pe care nu l-aș fi putut cere niciodată mai potrivit pentru mine. Te iubesc, povestea mea nesfârșită! La încă o eternitate împreună!

 

În brațe


Se spune că
Cele mai frumoase
Brațe
Sunt ale mamei
Care îmbrățișează
Minuni
Gângurind
Sub degetele
Firave.

Însă eu cred
Că cele mai frumoase
Brațe
Sunt,
De foarte multe ori,
Ale tatălui:
Suficient de largi
Cât să îmbrățișeze
Plânsete de copii
Zdreliți în genunchi,
Suficient de puternice
Cât să se lupte
Cu balaurii
Din dulap,
Suficient de moi
Cât să adoarmă
Ochii obosiți
Sprijiniți
Pe umerii calzi,
Suficient de deschise
Cât să așeze
Aripi
Pe mânuțele moi
Înainte să zboare
Departe, departe
Până-n tavan
Și înapoi.

Eu cred
Că cele mai frumoase
Brațe
Sunt ale părinților
Care nu uită
Să-și îmbrățișeze copiii
În fiecare zi,
Chiar și atunci
Când nu ar mai avea
Putere
De îmbrățișat.

 

Poartă-mă


Ia-mă-n brațe, mami!
Azi te-am văzut puțin
Doar
De dimineață
Când mă grăbeai
Să-mi caut haine
Pentru grădi.
Ai și uitat
Să-l iei pe baby mare
Din pătuț
Când am fugit pe ușă.

Ia-mă-n brațe, tati!
Azi n-ai cântat
Cu mine de mânuțe.
Așa de mult
Îmi place
Când râdem
Împreună
Și facem puzzle
Cu prințese
Pe covor.

Ia-mă-n brațe, mami!
Mi-e dor să îți respir
Obrajii
Și să mă legeni
Ca atunci
Când nu aveai
Vreo altă grijă-n lume.
Azi m-a ademenit
Cutia cu stafide
Să plec
Mai repede
La grădi
Fără tine.

Ia-mă-n brațe, tati!
Și lasă ‘fonul
Când ne jucăm
Și strângem brațele-n iubire.
„Nu munca azi!”
Aș vrea să fiu
Mai mică,
Să nu pot merge
Fără să-mi ții
Mânuțele
Când calc.
Aș vrea să râzi
Ca prima dată
Când am pășit
Spre tine
Cu pașii strâmbi
Și moi.

Ia-mă-n brațem mami!
Azi nu vreau ciocolată,
Nici desene.
Nu vreau să desenez
Pe masă.
Nu vreau să sar
Pe canapea.
Nu vreau să mai deschid
Sertare.
Nu vreau nici tobogan,
Nici leagăn,
Nici afară.
Azi vreau în brațe, tati!
Azi vreau în brațe, mami!

 

Copilărie


Pentru ochii care
Zâmbesc
A rai
Și a cer senin,
Pentru buzele care
Învață
Săruturi
Mușcând obraji
Și lăsând urme
Adânci
Direct în suflet,
Pentru picioarele care
Încearcă
Să alerge
Spre tine,
Iar și iar,
Pentru mâinile care
Se întind
A îmbrățișare și
A dor,
După doar un minut
De absență,
Pentru piele care
Râde
În gropițe,
Sub degete,
Moale și vie,
Când o strângi
Cu milioane de săruturi,
Pentru raiul
Din fiecare gest,
Pentru adevărul
Din fiecare privire,
Pentru iubirea
Adevărată,
Infinită,
Pe care ne-o predau,
Firesc,
În fiecare secundă:

La mulți ani,
Suflete mici
Și mari,
La mulți ani,
Urme de cer
Cu miros de rai,
La mulți ani, copii!

 

Dragă Moșule,

Îți scriu de ceva timp, de câțiva ani în care mi-e dor atât de tare să fiu copil, încât mi se aprind ochii de bucuria bradului împodobit, în miros de iarnă și de portocală coaptă decojită de drag și poftă. Îți scriu cu dor de colind cu roșu în obraji și ger pe fular, alb și crud, cu dor de sensul pașilor îngropând zăpezi sub talpă, în drumuri vestitoare de bucurie și minune.

Apropie-te și, în locul listelor încărcate de vreri care să ne aglomereze ochii și mâinile, citește-ne adevăratele nevoi. Dă-ne simplitatea care ne lipsește de atâta timp în care Crăciunul a devenit mai mult prilej de cadouri și datorii, decât prilej de bucurie. Apropie-ne sufletele de oamenii care n-au unde să-și încălzească obrajii de Crăciun și întinde-ne mâinile pline spre buzunarele goale de prea multă vreme. Apoi, după ce epuizăm gândul bun și mâna întinsă, odihnește-ne inimile și șterge-ne lacrimile. Pentru că nu putem fi triști de Crăciun.

Știu, o să ne spui că ignorăm prea des cerul pentru a ni-l răsturna în palme de Crăciun. Că nu vedem dincolo de zidurile pe care ni le-am crescut, protector, peste suflete, ca să nu intre durerea, praful și strigătele fără voce ale oamenilor care pierd, în continuare, prea mult. Dar, dincolo de frig, zbucium și neputință, Crăciunul e singurul dar pe care ni-l permitem întreg, în brațe pe care le iubim și cântărind, pentru a nu știu câta oară, bucuria de recunoaște în suflet copilăria care se renaște din iesle în oameni, întreagă.

Iartă-ne podoaba și zidul și amintește-ți că, în spatele fiecărui glob agățat în brad, e privirea de copil a unui suflet care nu mai vrea să crească, ci vrea să simtă. Dă-ne și ciocolata, și iubirea, și îmbrățișarea pe care n-am primit-o încă. Pentru că ești bun.

Iar apoi, când pașii ți-s grei de drum și poveste, odihnește-te în inimile pe care le-ai bucurat atât de mult, amintindu-le că, dincolo de strădania asta continuă de a fi oameni, în fiecare decembrie, la sfârșit de an, sunt din nou, simplu și cald, copii.

 

Dragă moș Nicolae,

Te cheamă ca pe bunicul. Nicolae. Mi te-am imaginat mereu bătrân, cu barba lungă și privire mustrătoare, fără cuvinte. Așa sunt bunicii înțelepți: te privesc și înțelegi. În tăcere sau două cuvinte simple, care pun la punct. O nuia le rezolvă pe toate, oricum. Prin gest. Pleci capul în pământ și te rogi să nu mai faci, chiar dacă spui asta de câțiva ani încoace.

Suntem copii, moșule. Ne-au crescut riduri din prea multe gânduri și nuiele de care ne împiedicăm în pașii greșiți. Avem nevoie de darul de sub pernă sau de la ușă. Ne face să gândim frumos, să simțim bunătate și lumină. E pace când vii. Prin bucuria pe care ne-o aduci în ciocolata cu alune, care niciodată nu înseamnă doar ambalaj și gust, ci multă iubire. Părintească, prietenească, senină.
images
Ai chip de judecător, uneori aspru, alteori blând. Știi mereu să ne cerți, fără să ne superi, lăsând în urma darului colorat un strop de speranță, de jertfă, de bine primit. Ne molipsești de gustul darului din suflet, care nu cere nimic în schimb. Ne întoarcem la copilărie, la gestul cald al copilului care își împarte biscuitele pe jumătate ronțăit cu mama. Redevenim ceea ce am fost și uităm de atâtea ori să fim încă, în goana după necopilărie.

Știam eu de ce mi-ai fost mereu aproape de suflet. Mereu mă cerți și apoi mă alini. Tu și bunicul. „Țiganca de la Pătrăuți” nu-și uita lecția niciodată, dar o lăsa deseori în urmă, din prea multă grabă. Așa fac și acum. Nu-mi doresc dulciuri, moșule. Ci doar puțină speranță, în lecția pe care o primesc firesc, în teme pentru acasă, până trece din nou anul.

Să ne îmbrățișăm aripile azi. Moșul ne încarcă sufletele de puterea darului împlinit. Să împărtășim bucuria cadoului și a sfințeniei de a ne apropia unii de alții, de a fi mai drepți, mai buni. Să ne învățăm lecția nuielelor și să ne lustruim inimile și pantofii. Să nu uităm că „dar din dar se face rai”. Și-un suflet mai mare, mai blând, mai copil.

Să vă aducă Moșul loc în suflet. De cât mai multă iubire.

 

La mulți ani, copii!

Să scobim zâmbete în obraji. Cu cretă colorată, întinsă de mâinile unui copil pasionat, din trotuare până-n păr. Să desenăm ochi calzi sub frunți netede. Să-i strângem copilăros la colțuri, în riduri de expresie, natural, cu veselia adunată-n explozii de lumină.

Să unim mâinile-n joacă, sub aripile crescute odată cu sufletul: minuțios și sincer. Să exersăm îmbrățișările, fără teama refuzului, simțind cum ne curge-n puls iubire senină, pe care s-o împărțim odată cu pătrățelele de ciocolată primite cadou de la tati, de ziua noastră.
10345751_10201819421831702_1048319480856468159_n
Să nu creștem. De sus, de unde privirea se înalță prea mult ca să vadă fidel, iubirile ajung mai greu la pământ. Să stăm în genunchi, în nisip, și să clădim gânduri în castele, iubind jocul care ne mărește sufletele și le adună-n cărări de pietricele, unde regatele noastre se unesc în bucurie.

Să alergăm. Să fugim de omul negru și să salvăm prințesele din turn cu bețele în mână. Să construim vise pe poduri fără lemne și să desenăm șotroane în fața casei, pe care să sară și mami, în dor de copilărie încă pulsândă.

Să nu uităm. Că suntem mici și firavi. Că avem vise mari și frumoase. Că înghețata cea mai bună e cea care se împarte. Că anii din viață nu contează mai mult ca viața din ani. Că iubirea se vinde în mâinile întâlnite în joaca de seară. Că aripile cresc doar când iubim ca niște copii și plângem cu lacrimi de crocodil când nu avem mâini de care să ne ținem la „Țară, țară, vrem ostași”.

La mulți ani, suflete mari!
https://www.youtube.com/watch?v=qonYkacj3E0

 

Irina

images
Copiii,
Înainte să se nască,
Știu să zboare.
Le place să privească
Oameni
De sus de tot,
Numărând zilele
Până-și vor primi
Trupurile în care să crească
Suflete,
Pe cadranul timpului,
Până la
Desăvârșire. Continue reading

 

Copii

portrait_of_a_child_by_paul_shanghai-d65jnjs
Copii pe stradă
Și în ogradă:
Suflete moi,
Jucate-n ploi,
Cu părul sloi. Continue reading

 

Copiii

Copiii te privesc în față și îți spun că ești urât. Că ai cute în jurul gurii sau ochilor, că zâmbești strâmb cu buza de jos, că ai nasul cârn și lung. Sinceritatea lor nu doare, amuză. Se prelinge pur printre gândurile tale despre tine însuți și te ajută să te re-recunoști în lume: cu defecte, uman, perfectibil. Meet_The_Rainbow_by_donjuki Continue reading