Citesc și mă doare carnea pe mine. Ca nouă mamă, sufletul îmi tresare la orice rând, orice imagine, orice video în care un copil suferă sau pleacă prea devreme. Ochii se strâng și lacrimile se abțin, pentru că în brațe, sufletul meu mic zâmbește și nu-i pot amesteca emoțiile cu ale mele.
Citesc în continuare și mă prăbușesc. Sunt încă un pion în lumea asta duhovnicească. Biserica mi-a fost copilărie, strana mi-a găzduit fiecare dumincă dimineață de la ora 7. Am simțit fiecare urmă de oboseală, adormind în genunchi, și fiecare emoție de cer când mi-am ridicat ruga puțin mai sus de turnul bisericii. Am râs văzând copii în cristelnițe (de la o lună la 30 de ani – tot copiii Lui au fost toți) neștiind despre pericole, înecuri, temperaturi de apă sau reguli de purtat la sân înainte sau după.
Ai noștri au trăit. Ai noștri au zâmbit după botez. Ai noștri și-au regăsit brațele mamei. Ai noștri au mai avut zile, ani, viață. Din mâinile tatălui meu n-a murit nimeni, deși a scufundat suflete mici și mari în apă. Îmi trec prin minte amintiri cu fiecare copil, fiecare suflet mic pe care tata l-a ținut în brațe, mândru că s-a mai născut un creștin în biserică. Acum, după atâția ani, ritualul mă doare iar raționalul mă îndeamnă să caut dincolo de cuvânt. Citesc, terifiată, că plămânii de îngerași mici se umflă când aspiră apă iar bebelușii pot muri chiar și 24 de ore mai târziu. De ce să plece un suflet care n-a avut timp să fie, Doamne? De ce din mâinile unui preot? De ce să se frângă încet, încă din biserică?
Nu mai înțeleg și mă doare sufletul. Ar fi trăit, oare, dacă era doar stropit cu apă? Sunt atâtea suflete care încă se botează în spitale înainte să plece înapoi în cer, cu doar un strop de apă și o rugă. E valabilă ruga, scufundată sau nu, în apă. Așa îmi tot spune inima, chiar dacă tata m-ar certa că nu urmez litera bisericii. Poate s-ar fi salvat un suflet, Doamne. O fi un semn să privim dincolo de cuvânt?
Mă doare și îmi tot privesc sufletul din brațe, mulțumind că a mea nu a fost scufundată în apă, deși nici nu m-am gândit să cer asta. A fost un botez superb în care s-a simțit cerul în fiecare zâmbet al ei, inclusiv din cristelniță. Privea la noi și zâmbea, privea la părinte și zâmbea. Cum să nu simți cerul în privirile ei mici? Cum să nu simți așa taina botezului?
Citesc iar și pe profilul unei prietene din copilărie, o fată frumoasă cu ochi verzi și zâmbet divin, se aprinde o lumânare și e scris un text cu durere de mamă. Nu se poate să fie al ei! NU! Citesc fiecare rând și mă oripilează fiecare acuză la adresa părinților, a preoților, a bisericii, a fiecărui alt vinovat pentru sufletul întors în cer. Măcar pentru durerea mamei să nu stârnim polemici, să nu învârtim cuțite în rană, să nu îngropăm toate bisericile pentru o greșeală. Ce trist, Doamne! Câtă durere pentru ea…
Vă rog, dacă insistați să schimbați lumea, faceți-o, întâi, dinspre sufletul vostru: o greșeală mai puțin, o judecată mai puțin, o faptă bună. Eu știu deja că părintele din mâinile căruia s-a stins un suflet e deja prăbușit. E o cruce mult prea mare de dus iar timpul nu se mai întoarce. Vă rog, nu mai aruncați cu pietre dincolo de ce cunoașteți. Mie mi-a ajuns! Mamei îngerului care o veghează i-a ajuns. Sunt convinsă de asta!
Să ne scufundăm puțin în sufletele noastre, dincolo de acuze, de injurii, de „ce-ar fi fost dacă”, de petiții și durere. Să lăsăm mamei liniștea de care are nevoie pentru a-și găsi putere în toată durerea asta cruntă. Poate ăsta e un semn să fim și noi mai buni, dincolo de biserică și de preoți. Ei vor plăti oricum. Noi chiar n-avem nimic de plătit?
