Tag Archives: Dumnezeu

Ce mai contează-n viață


Mai dă-mi o cireașă!
Nu așa de coaptă.
Sau poate două
Să-mi fac cercei.
Și-așa n-am avut găuri
Niciodată.
Vine bunica
Și iar ne ceartă
Că-i stricăm dulceața
Cu poftele noastre
Aiurea.

Împinge-mă!
Nu așa tare
Mi-e teamă de înălțime,
Ți-am mai spus!
Hai și tu
Sunt două leagăne,
A avut grijă Vasi
Să le lege bine.
Dă-mi și un măr
Verde,
Am zahăr în buzunar
De acasă.

Hai să mai stăm
O oră.
E cald și bine aici
Pe pătura roasă.
Putem juca o tablă
Sau un șah,
Cum vrei.
Mi-e greu să urc dealul
Spre casă.
Iar o să mă certe mama
Că s-a răcit
Mămăliga
Pe masă.

Vino puțin.
Țin eu de șase.
Ia coacăze!
Și prune.
Sunt cam verzi totuși
Dar lasă gura apă.
Se-aude ușa!
Fugi!
Să n-arunce iar
În tine
Cu blesteme.

Mai stai.
N-am terminat încă
Rugăciunea de seară.
Nu râde!
Să nu se supere
Dumnezeu
De graba noastră.
Ne-așteaptă ei
În drum
Două minute.

Ce bine
Că suntem copii
Și alergăm
Toți cărăbușii
La apusuri.
Ce bine
Că ne-amintim
Secrete
La ureche
Și completăm
Oracole
Și inimi
De hârtie
Împăturite-n două.
Ce bine
Că e timp
Să construim
Căsuțe
Din salcii aplecate
Peste râuri.
Ce bine
Că povestim
Cu inima în dinți
Despre povești
Cu mâțe negre
Și fantome.
Ce bine
Că dormim de-a latul
Pe saltele
Sau în fân
Pe la mătușa Ica
Și ne tot pișcă
Păduchii
Puilor de-alături.
Ce bine
Că iubim
Și râdem
Și ne jucăm
Până ne strigă mama
Iar la poartă.

Ce bine
Că nu uităm
Ce-nseamnă fericirea:
O pâine caldă
Din care împărțim
La zece
Iubire-n miez
Cu zahăr,
Că n-avem bani
De altceva
Oricum.

 

Cu dor de 8 ani

O ceață densă îmi plouă genele. Sub cojoc și fular, un zâmbet plin de ciocolată cu lapte îmi completează din rai, cu mâinile reci lipite de spatele meu, încercând să mă provoace:
– Mami, ham-ham! Mami, miau-miau! Mami,apa! Mami, I lou iu!
Roțile scrâșnesc, pedalele alunecă spre moara de vânt, la care ne oprim de obicei să bem apă și să admirăm copacii, apa, rățuștele și tot visul ăsta frumos pe care simt că nu-l merităm niciodată suficient în viața asta.

Pedalez. Gândul îmi zboară la tine și la cât de drag îmi ești, așa departe, veghindu-ne anii, visele, drumul. Cât te-aș îmbrățișa acum! Și câtă jenă ți-aș provoca, pentru că noi n-am fost învățați să ne luăm în brațe cu una, cu două. M-aș juca iar cu degetele tale prea elastice și ți-aș spune că nu ești normal așa. Am sta în genunchi, ascunși după strană și ți-aț ciufuli părul, doar ca să mă cerți că nu arați bine exact din cauza mea. Ți-aș șopți la ureche ce cântare să alegem la priceasnă și tu ai mormăi ceva bizantin doar ca să-mi faci în ciudă. Ți-aș spune că nu am chef eu azi să cânt apostolul, că tu oricum ești mai mare și că dacă tot ai venit în vacanță e treaba ta, nu a mea. Ne-am certa pe cine să tragă clopotele și am răsufla ușurați că a venit devreme iar nenea ăla chipeș cu părul creț despre care știm noi că învață karate în pădure la cartodrum, că prea e făcut.

Mă trezesc din vis mânuțele reci care vor jos de pe bicicletă.

– Mai avem puțin, iubire. Uite, coborâm dealul, trecem strada și ajungem. Cu cine vrei să te joci azi?

Și iar mă gândesc la tine. La felul tău de a fi, dulce-acrișor, ușor ironic, pentru că oricum știm toți și recunoaștem că ești cel mai deștept, chiar și când glumești și te iei de noi. La îmbrățișarea ta rară, scurtă, dar sinceră, cu pupici ușor mihocești în aer, că de ce să ne atingem obrajii? La cât de mândru ești de bibleoteca ta construită din anticariate și de faptul că acum îți permiți și volume noi, aranjate pe culori și autori. La cat de mult îmi lipseși, parte din sufletul meu pe care nu am știut prea bine că o am până s-a desprins de mine și a plecat departe-departe, în cer, să ne vegheze. La cât de mult te iubesc. La cât de mult mi-e dor.

Am ajuns. Cojocelul și căciula sar în cui iar iubirea deschide portița de la grădi, gângurind ceva despre tati și mașină, pentru că nu înțelege prea bine de ce am venit cu bicicleta azi. Îmi trimite pupici în aer și dispare la explorat jucării, ușor tristă că nu ne vedem până seara.

Pedalez înapoi și privesc spre cer. E ceață. Un gri absurd mă înconjoară și mi-e frig. Știu că azi va fi soare, întotdeauna e când mă gândesc la tine. Veghează-ne anii, suflet drag, și ai grijă măcar tu de noi! La mulți ani în bucurie! Te iubesc! Mi-e tare dor de tine!

 

Despre neputințe


Ce să vreau, Doamne?
O păpușă nouă.
Pe asta veche
Am rupt-o la colțuri
Și n-am
Ce ține-n brațe
Când adorm.

Ce să vreau, Doamne?
Să fie soare
Într-o zi ploioasă,
Să-mi usuc părul
Pe o bancă
Și să zâmbesc
Când norii se duc
În bătaie de clopot
Și de inimă
Deschisă.

Ce să vreau, Doamne?
Pantofi și haine,
Să-mi împodobesc
Trupul,
Culori de toamnă
Și de vară,
În pași alergând
Spre nicăieri.

Ce să vreau, Doamne?
Un suflet pentru mine,
Care să mă întregească
Și să-mi vindece
Inima
De pustiuri.

Ce să vreau, Doamne?
O casă cu grădină
În care să alerg,
În care să simt
Că trăiesc,
În care să îmbătrânesc
În liniște
Și tihnă.

Ce să vreau, Doamne?
O mașină la poartă
Care să mă ducă
Unde picioarele
Nu știu să meargă
Singure,
Să pot vedea
Frumusețea lumii
Cu viteza
Luminii.

Ce să vreau, Doamne?
Un copil
Sau doi,
Să-mi împart sufletul
Și casa
Cu alte mâini mici,
Să cresc prin ei
Noi începuturi
Și noi
Iubiri.

Ce să vreau, Doamne?
Sănătate,
Să nu mă doară
Ochii
Când clipesc
Și inima
Când bate.

Ce să vreau, Doamne?
Încă o zi,
Încă o oră,
Încă o clipă,
Să simt viața
Cum curge
În vene,
Să-mi țin de mână
Iubirea,
Să-mi strâng în brațe
Copiii.

Ce să vreau, Doamne?
Să întorci timpul,
Să te mai rog
O dată
Să nu-mi mai dai
Nimic,
Doar timp
Să-nvăț că fericirea
E ceea ce împarți
Nu ceea ce
Aduni.

https://www.facebook.com/ciprian.cip.9212/videos/3744100815643174

 

Încă un înger s-a întors în cer

Citesc și mă doare carnea pe mine. Ca nouă mamă, sufletul îmi tresare la orice rând, orice imagine, orice video în care un copil suferă sau pleacă prea devreme. Ochii se strâng și lacrimile se abțin, pentru că în brațe, sufletul meu mic zâmbește și nu-i pot amesteca emoțiile cu ale mele.

Citesc în continuare și mă prăbușesc. Sunt încă un pion în lumea asta duhovnicească. Biserica mi-a fost copilărie, strana mi-a găzduit fiecare dumincă dimineață de la ora 7. Am simțit fiecare urmă de oboseală, adormind în genunchi, și fiecare emoție de cer când mi-am ridicat ruga puțin mai sus de turnul bisericii. Am râs văzând copii în cristelnițe (de la o lună la 30 de ani – tot copiii Lui au fost toți) neștiind despre pericole, înecuri, temperaturi de apă sau reguli de purtat la sân înainte sau după.

Ai noștri au trăit. Ai noștri au zâmbit după botez. Ai noștri și-au regăsit brațele mamei. Ai noștri au mai avut zile, ani, viață. Din mâinile tatălui meu n-a murit nimeni, deși a scufundat suflete mici și mari în apă. Îmi trec prin minte amintiri cu fiecare copil, fiecare suflet mic pe care tata l-a ținut în brațe, mândru că s-a mai născut un creștin în biserică. Acum, după atâția ani, ritualul mă doare iar raționalul mă îndeamnă să caut dincolo de cuvânt. Citesc, terifiată, că plămânii de îngerași mici se umflă când aspiră apă iar bebelușii pot muri chiar și 24 de ore mai târziu. De ce să plece un suflet care n-a avut timp să fie, Doamne? De ce din mâinile unui preot? De ce să se frângă încet, încă din biserică?

Nu mai înțeleg și mă doare sufletul. Ar fi trăit, oare, dacă era doar stropit cu apă? Sunt atâtea suflete care încă se botează în spitale înainte să plece înapoi în cer, cu doar un strop de apă și o rugă. E valabilă ruga, scufundată sau nu, în apă. Așa îmi tot spune inima, chiar dacă tata m-ar certa că nu urmez litera bisericii. Poate s-ar fi salvat un suflet, Doamne. O fi un semn să privim dincolo de cuvânt?

Mă doare și îmi tot privesc sufletul din brațe, mulțumind că a mea nu a fost scufundată în apă, deși nici nu m-am gândit să cer asta. A fost un botez superb în care s-a simțit cerul în fiecare zâmbet al ei, inclusiv din cristelniță. Privea la noi și zâmbea, privea la părinte și zâmbea. Cum să nu simți cerul în privirile ei mici? Cum să nu simți așa taina botezului?

Citesc iar și pe profilul unei prietene din copilărie, o fată frumoasă cu ochi verzi și zâmbet divin, se aprinde o lumânare și e scris un text cu durere de mamă. Nu se poate să fie al ei! NU! Citesc fiecare rând și mă oripilează fiecare acuză la adresa părinților, a preoților, a bisericii, a fiecărui alt vinovat pentru sufletul întors în cer. Măcar pentru durerea mamei să nu stârnim polemici, să nu învârtim cuțite în rană, să nu îngropăm toate bisericile pentru o greșeală. Ce trist, Doamne! Câtă durere pentru ea…

Vă rog, dacă insistați să schimbați lumea, faceți-o, întâi, dinspre sufletul vostru: o greșeală mai puțin, o judecată mai puțin, o faptă bună. Eu știu deja că părintele din mâinile căruia s-a stins un suflet e deja prăbușit. E o cruce mult prea mare de dus iar timpul nu se mai întoarce. Vă rog, nu mai aruncați cu pietre dincolo de ce cunoașteți. Mie mi-a ajuns! Mamei îngerului care o veghează i-a ajuns. Sunt convinsă de asta!

Să ne scufundăm puțin în sufletele noastre, dincolo de acuze, de injurii, de „ce-ar fi fost dacă”, de petiții și durere. Să lăsăm mamei liniștea de care are nevoie pentru a-și găsi putere în toată durerea asta cruntă. Poate ăsta e un semn să fim și noi mai buni, dincolo de biserică și de preoți. Ei vor plăti oricum. Noi chiar n-avem nimic de plătit?

 

telovE

Am plâns
Cu lacrimi de zâmbete.
Ai deschis ușa
Dinspre rai
Și ne-ai privit
Direct în ochi,
Direct
În suflet.

Am plâns
Când te-am văzut,
Minune mică,
Dar atât de mare
Încât ai stors
Din noi,
Tot rostul,
Toată viața,
Toată bucuria
Pe care o puteam
Simți
Vreodată.

Bună, mami!
Ai strigat
Cu buzele strânse
Și inima zbătând
Plânset
Despre cer,
Despre pământ
Și despre fiecare geană
Plecată pe obraji
A resemnare
Că ești,
În sfârșit,
Aici.

Bună, tati!
Ai strâns degetele
Pe umerii lui
Calzi
Și i-ai suflat
Peste mirare
Un zâmbet zdrobit
De minune,
De lumină,
De aripi
Deschise
Spre lume.

Am plâns
Când ai deschis
În noi
Poarta spre rai.

În tine,
Suflet mare,
A început să bată
Timpul
Lui Dumnezeu,
În fiecare clipire
De geană
Pe care învățăm
S-o iubim
Din ce în ce
Mai mult.

 

Copilărie


O pătură roz,
Ștearsă de ani
Și soare,
Întinsă perfect
Peste iarbă
Și păpădii,
Un radio
Cu antenă
Alergând
După semnal,
Pentru că e iar
Maroon 5
Și iubirea lui
Pe bandă,
Un tricou
Portocaliu
Înverzit de joacă,
Un oracol deschis
Pe pagina parfumată
A prietenei
Preferate,
Un lănțișor
Despărțit
În jumătate
De inimă,
O cutie muzicală
Cu o balerină
Ușor stricată
Când
Dansează,
O masă mică,
Neagră,
Întinsă la soare
Ca suport
De magazin
Care vinde visuri
Pe pahare cu sifon
Și praf de portocale,
O pereche de șlapi
Prinși cu elastic
La degetul mare,
Mult praf
Pe degete
Ținute la soare,
Un cartof copt
Sub 2 cărămizi
Și niște crengi
Cam crude,
Un pârâu plin
De broaște mici,
Cu burta
Albă,
Flori rotunde
Împletite în coronițe
Și ciuperci albe
Ieșite la soare
De sub stână,
O ciulama caldă
Cum n-am mai mâncat
Vreodată,
Un el zâmbind
Pe furiș,
De după gard,
A „bună dimineața”
Și-un stomac
Plin de fluturi
Noi,
Un Dumnezeu bun
Și cald
Care lasă joaca
Să bântuie
În drum,
Fără ploaie,
Până-n miez de noapte.

O copilărie
Așa cum
Niciodată
N-a mai fost
Și nici
Nu va mai fi.

 

Dumnezeu așteaptă

Dumnezeu așteaptă.
Oamenii aleargă, în graba Crăciunului perfect, luptându-se pentru mirosul de cozonac, lumina din brad și somnul dulce de după trudă. O agitație așteptată cu sufletul la gură, care îi consumă, îi obosește, îi îndepărtează.

Dumnezeu așteaptă.
Străzile sunt prea mici pentru suflul zgomotos al mașinilor pline, care nu mai au timp și depășesc, la nesfârșit, alți oameni grăbiți spre nicăieri. Timpul, pașii, cadourile, visurile nu mai ajung…

Dumnezeu așteaptă.
Uitat de mama la raionul din spate, un copil ia un moș de hârtie de mână. La el încă mai e loc de minune.

Dumnezeu așteaptă. În spatele mâncării aburinde, a caselor lucind de curățenie, a grabei de a cumpăra din ce în ce mai mult, a avea din ce în ce mai mult, a arăta din ce în ce mai mult… așteaptă să Îl luăm de mână și să Îi zâmbim Pruncului născut în iesle, în colind.

Dumnezeu așteaptă să se nască. Noi ce mai așteptăm?

 

Ceva despre cum


Ceva despre bucurie,
Despre cum e senin
Și cald,
Fără să deranjeze,
Despre cum peste mare
Dumnezeu a desenat
Un zâmbet larg
Din briză și apă
Sub un sărut insistent
De soare.

Ceva despre minune,
Despre cum,
În fiecare zi,
Ne deschidem ochii
Dintr-o pernă caldă
Și ni-i adâncim
Într-o cană de cafea
Cu lapte,
Despre cerceii din cireșe
Și pânditul din frunze,
Despre lumina din buze
Căutând alte buze
În ștampilă de drag
Și recunoștință.

Ceva despre iubire,
Despre cum e frumos
Când îmbrățișăm lumea
În fiecare pas,
Despre cât de elastică
E inima,
Micșorată-n durere
Și cât e de mare apoi,
Când crește:
În bunătate,
În îmbrățișare,
În recunoștință,
În iubire.

 

Despre neputință


Se făcea că
Ne-am născut
Obosiți.
Nu mai râdeam,
Nu mai plângeam,
Nu mai credeam
În nimic.
Oboseam numai
Fiind.
Când gânduri străpungeau
Firesc
Minți și inimi,
După câteva secunde
Se opreau
Din mers,
Obosite,
Fără țintă,
Fără final.

Se făcea
Că nu mai aveam
Energie
Să trăim,
Să fim,
Să iubim.
Ce trist!
Și câtă singurătate
În oboseala asta
Cronică
Din care ne-am născut:
Bucăți de ființe
Fără vlagă,
Fără putere
Să-și crească inimile
Întregi.

Se făcea
Că ne-am născut
Fără Dumnezeu:
Un gol imens,
Obosit,
Lucrând mecanic
La a exista
Măcar puțin
În iubire.

De atunci,
De la începuturi,
Ne chinuim să ne umplem
Golul,
Fără efort,
Pentru că,
Nu-i așa,
Ne-am născut obosiți
Și nu mai știm
Decât să fim…

Din când în când,
Însă,
Cad urme de cer
În inimi:
Un zâmbet,
O îmbrățișare,
O mână întinsă,
Un semn
Că mai e lumină!
Atunci sufletul învie,
Electrocutat de întâmplare,
Și începe să creadă
În iubire.

Ce păcat,
Însă,
Că din atâtea inimi,
Din ce în ce mai puține
Învață să simtă dincolo
De oboseală,
De rutină,
De neputință.

 

Se-apropie-nceputul!

Se-apropie
Sfârșitul.
Din inimi,
Dumnezeu scade.
E prea puțin loc
De bucurie
În locul în care
A crescut
Prea mult om.

Se-apropie
Sfârșitul.
Mâinile se întind,
Nu să îmbrățișeze,
Ci să lovească
Binele
Din fiecare suflet,
Lacrima
Din fiecare ochi.

Se-apropie
Sfârșitul.
Păcatul triumfă
Împodobit
Cu manta roșie,
Un sărut stingher
Și
Treizeci de arginți.
E-atâta Iudă
În fiecare suflet,
Atâta neputință
În fiecare humă.

Se-apropie
Sfârșitul.
Plânge grădina Ghetismani
De durerea
Genunchiului plecat
Pe piatră,
Dumnezeind
Umanul
Cu mâinile întinse
Spre cer.

Se-apropie
Sfârșitul.
Lemnul se înalță
Veșnic
Spre cer
Și-n umeri,
Dureros
Și cald,
Ochii se închid.
Dumnezeu doarme-n trup,
Cuprins
De mâinile Mamei,
Care mângâie
Rănile de cui,
Plângând.

Se-apropie
Începutul.
Dumnezeu ne-nvață,
În sfârșit,
Iubirea
Care nu mai
Moare!