Tag Archives: poveste

Trei

Sărutându-i pleoapele și îmbrățișându-i pielea moale de somn, nerăbdătoare să-și deschidă odată ochii:
– Bună dimineața, iubire!
Ciufulit, în pernă, cu ochii boțiți de prea multă lumină și gâtul uscat de aerul prea rece alunecând prin fereastra deschisă:
– Neața! Pui de-o cafea? bombăne cu bărbia strânsă. Mereu mă trezești devreme…
Zâmbesc și știu că îi e somn dar nu am răbdare să mai fac liniște până se trezește el:
– Uite ce frumos e afară. Hai, sus! Nu mergem împreună la muncă? Te aștept, dacă e nevoie.

Povestea se repetă în fiecare zi. Mi-e drag de mor și știu că toți noroceii pe care i-am prins când eram copil îndrăgostit de visuri s-au adunat și l-au făurit sigur din cer, copilărie și multă iubire:).

Nu mai putem să ne certăm fără să și râdem puțin. Strângem din dinți pe câte un subiect concret și sigur, dar cedăm după 10 minute, pentru că devine ilar să ne argumentăm tabăra cu atâta îndârjire. În caz de probleme existențiale, stăm cu obrajii supărați câte o zi care pare o lună și ne regretăm apoi îmbrățișările refuzate și cafeaua băută fără companie și fără sărut.

Mi-e teamă. Teamă că povestea asta frumoasă pe care n-o merităm mereu întreagă o să se dizolve cândva, pentru că, uneori, uităm să mulțumim. Ne îmbogățim unul de celălalt la fel de repede cum trece timpul și nu ne săturăm niciodată de „împreună”. De unde atât de multă bogăție, nici noi nu știm, dar o savurăm în sărutul de dimineață, mâinile împreunate în drum spre necunoscuturi și binecuvântarea pe care o simțim prea plin.

Trei ani de la legământ. Purtăm pe chip mai multe riduri, dar în suflet mai multă iubire. Ne-am obișnuit să fim unul pentru celălalt la fel cum ne e firesc să respirăm: până la sfârșit.

Iar, târziu, când vocea o să ruginească iar corpul o să se aplece spre pâmânt, când o să ne sprijinim degetele unul de celălalt și o să ne tremure mâinile de prea multă viață, sper ca Dumnezeu să ne găsească zâmbind, dimineața, într-un „Bună dimineața, iubire. Pui de-o cafea?” la fel de firesc și de simplu ca azi, ca mâine, ca în fiecare zi.

Te iubesc!

 

La mulți ani, iubire!

A fost odată ca niciodată… Pentru că nu există pe lume altcineva care să-mi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când îmi zâmbește. Des!

S-a născut cu părul alb: puf de minune cu ochi albaștri, căzut dintr-un nor senin și-o bătaie de aripi de înger, cum ar spune el, când îl întreb de unde vine. Ca să râd și să mă minunez că e al meu.

N-a plâns aproape niciodată. S-a jucat liniștit, într-un colț de cameră: „Unde-l puneam, acolo stătea și nu zicea nimic”, ar spune mama lui, cu drag de inimă plină, când îl vede. A crescut cuminte, dar cu ironia-n buze. Nu vorbește decât când e întrebat sau când colcăie în minte o glumă bună, cu tentă de concluzie sau sabie cu două tăișuri. Râd cu hohote sau mă uit, siderată, la buzele lui, din care, nu știu cum sau de unde, ies vorbe de duh, ambalate prea strident câteodată, în jargoane de cartier, fără filtru. Și îi fac semn să tacă, să nu „deranjăm”!

De când ne știm, existăm cu mult umor și cu multă iubire. Mă topesc în brațele lui calde și-i verific ochii, mulțumind cerului că încă sunt albaștri, și sufletul, că încă ne încape. Copilărim într-o bucurie completă, din care Dumnezeu ne amestecă aripile împreună, pănă transpiră mai multă credință, mai mult dor, mai multă iubire.

Alergăm pe același drum. Nu ne facem prea multe planuri, dar aruncăm buzduganele, din când în când, departe, ca să ne amintim că încă mai e cale de pășit împreună, spre mai bine. În rest, ne trăim viața de mână, recunoscători că, într-o zi friguroasă de februarie, ne-am amestecat emoțiile într-o singură inimă din care n-am vrut să evadăm vreodată.

La mulți ani, iubirea mea căzută din cer pe bucata mea de pământ! Să-ți rămână sufletul de copil și mânile calde, în mâinile mele, pentru nesfârșituri! Te iubesc!

 

Dragă Moșule,

Îți scriu de ceva timp, de câțiva ani în care mi-e dor atât de tare să fiu copil, încât mi se aprind ochii de bucuria bradului împodobit, în miros de iarnă și de portocală coaptă decojită de drag și poftă. Îți scriu cu dor de colind cu roșu în obraji și ger pe fular, alb și crud, cu dor de sensul pașilor îngropând zăpezi sub talpă, în drumuri vestitoare de bucurie și minune.

Apropie-te și, în locul listelor încărcate de vreri care să ne aglomereze ochii și mâinile, citește-ne adevăratele nevoi. Dă-ne simplitatea care ne lipsește de atâta timp în care Crăciunul a devenit mai mult prilej de cadouri și datorii, decât prilej de bucurie. Apropie-ne sufletele de oamenii care n-au unde să-și încălzească obrajii de Crăciun și întinde-ne mâinile pline spre buzunarele goale de prea multă vreme. Apoi, după ce epuizăm gândul bun și mâna întinsă, odihnește-ne inimile și șterge-ne lacrimile. Pentru că nu putem fi triști de Crăciun.

Știu, o să ne spui că ignorăm prea des cerul pentru a ni-l răsturna în palme de Crăciun. Că nu vedem dincolo de zidurile pe care ni le-am crescut, protector, peste suflete, ca să nu intre durerea, praful și strigătele fără voce ale oamenilor care pierd, în continuare, prea mult. Dar, dincolo de frig, zbucium și neputință, Crăciunul e singurul dar pe care ni-l permitem întreg, în brațe pe care le iubim și cântărind, pentru a nu știu câta oară, bucuria de recunoaște în suflet copilăria care se renaște din iesle în oameni, întreagă.

Iartă-ne podoaba și zidul și amintește-ți că, în spatele fiecărui glob agățat în brad, e privirea de copil a unui suflet care nu mai vrea să crească, ci vrea să simtă. Dă-ne și ciocolata, și iubirea, și îmbrățișarea pe care n-am primit-o încă. Pentru că ești bun.

Iar apoi, când pașii ți-s grei de drum și poveste, odihnește-te în inimile pe care le-ai bucurat atât de mult, amintindu-le că, dincolo de strădania asta continuă de a fi oameni, în fiecare decembrie, la sfârșit de an, sunt din nou, simplu și cald, copii.

 

Poveste

1368646545261282

 

Să mai stăm puțin în poveste.

E cald și

Mâinile tale

Nu mai plâng

În ale mele.

E atâta siguranță

În încâlceala asta

De degete și inimi.

 

Să mai stăm puțin în cuvinte.

E frumos și

Buzele tale

Zâmbesc

Atunci când le cuprind

Pe ale mele.

E atâta bucurie

În înșiruirea asta

De cuvinte și buze.

 

Să mai stăm puțin în privire.

E sincer și

Ochii tăi

Râd

Când îi caută

Pe ai mei.

E atâta minune

În îngrămădirea asta

De priviri și lumină.

 

Să mai stăm puțin în iubire.

E divin și

Sufletul tău

Nu mai vrea să plece

Din al meu.

E atâta cer

În înghesuirea asta

De suflete și poveste.

 

Să mai stăm puțin.

În poveste.

 

 

Dincolo

a6f5a407ac19d6124909413979875d78
Frumusețea
E atât de relativă,
Dragul meu.
Peste 40 de ani,
Din pielea fină,
Va rămâne
Căldura,
Din ochii sprinteni
Culoarea,
Din buzele pline
Sărutul,
Din mâinile elegante
Îmbrățișarea,
Din picioarele înalte
Mersul împreună,
Din obrajii netezi
Urma zâmbetului,
Din inima vioaie
Bătaia
Mereu împărțită
La doi.

Frumusețea
E atât de adâncă,
Dragul meu,
Dacă înveți
Să nu mai vezi
Trupul
În afara sufletului.

Dacă înveți
Să iubești
Dincolo de ani,
Dincolo de carne,
Dincolo de tine,
Până dincolo
De poveste.

 

Să scriem

images
Să scriem o poveste:
Cu mâinile mele,
Cu îmbrățișările tale.
Din stângăciile
Degetelor mele
Și firescul
Căldurii tale
Va ieși,
Sigur,
O minune,
Fără piedică.

Să scriem un roman:
Cu mintea ta,
Cu inima mea.
Din rațiunile
Luptei tale
Și visul
Ochilor mei
Va ieși,
Sigur,
Un best-seller
Fără egal.

Să scriem un suflet:
Cu zâmbetul tău,
Cu buzele mele.
Din farmecul
Inimii tale
Și crezul
Rugii mele
Va ieși,
Sigur,
O iubire
Fără sfârșit.

 

A fost odată

366px-Whisper-in-a-Girl's-Ear-Step-2
Ne-am întâlnit
Pe-o jumătate
De suflet.
Ne era teamă,
Atunci,
Să vorbim
Despre întreguri.
Era devreme
În inimă
Și s-ar fi speriat
Ochii
De prea multuri.

Am crescut,
Apoi,
Din jumătățile rămase,
Lipindu-ne
Cu fiecare cuvânt,
Cu fiecare rod,
Cu fiecare popas.

Acum,
Ne purtăm întregul
Puțin dezordonat.
Ce suflete
Când cresc
Până devin unul
Nu se pierd
Un pic
În atâta minune?

Vom coborî
Odată
Din nori
Și vom prinde rădăcini:
Tu în mine,
Eu în tine.

Și ce frumoasă
Va fi povestea
Când vom ști
S-o trăim
Ca dar:
Minunea noastră
De pus în ramă,
Cu zâmbet trăit
În fiecare clipă
Din
„A fost odată…”

 

Dans

tumblr_ncwey3wuTh1so3o27o1_400
Știi copilul ăla
Zăpăcit
Care te aștepta
Seara
La o gură de cafea?
Încă te așteaptă.
Doar că a pus
În ceașcă
Dor,
Putere,
Speranță
Și un pic
De Dumnezeu.
Atât cât să
Nu orbească
Lumina revederii
Și ochii tăi
Calzi.

Știi cuvintele alea
Multe
Care îți scuturau
Urechile
Prea de dimineață?
Încă vorbesc.
Doar că au pus
În litere
Inimă,
Minte
Și un pic
De cer.
Atât cât să
Nu împovăreze
Spatele
Pe care-l ținem drept
Împreună.

Știi povestea aia
Frumoasă
Care îmi adormea
Genele
Când râdeai?
Încă trăiește.
Doar că rața
E acum un suflet
În care a crescut
Încă unul:
Cu bucurii,
Cu tristețe,
Cu drum întortocheat
Și final fericit.
Ca după lupta
Din tărâmul celălalt.

Știi speranța aia
Amăgitoare
Care ne deschidea
Inimile
În bucurie?
Încă luminează.
Doar că a pus
În rețetă:
Stropi de realitate,
Cu distanțe,
Cu pași înainte
Și înapoi,
Ca într-un dans
De viață
Din care nu ieșim
Până nu ne topim
În iubire.
Mereu.
https://www.youtube.com/watch?v=5W1-FXnlpK0&feature=share

 

Drum

Ea iubește cu ochii. Și-i aprinde în privirea lui. De fiecare dată când clipește, sub întunericul fiecărei gene, îi e teamă să nu piardă lumina poveștii pe care o trăiește ca pe un miracol. Iubește complet, cu sufletul întreg, în umbră, în bucurie, în strângerea mâinilor care se despart și se-ntâlnesc din nou, din neputința de a fi departe.

original

El iubește distins. Tăcut. Îi dedică priviri pe furiș, când nu e țintit de obrajii ei, căutând răspunsuri. O iubește cu mintea, pe analiză SWOT, cu accent pe oportunitate împărțită. Îi iubește dedicarea, aproape dependentă, și-i refuză întregul, din teamă ca povestea să nu-și găsească sfârșitul prea devreme. Pentru că viitorul se strânge în trecut convins de o nouă încercare. Poate… definitivă.

Ea iubește cu mâinile. Îi caută ochii, obrajii, degetele, stârnindu-le dedicarea în mângâiere timidă. Își încuie trecutul într-un cerc întunecat, din care refuză lecția. Pentru că fiecare om, își zice, merită încredere, merită șansa de a-și defini viața în dumnezeire, într-un drum care poate înflori la fiecare pas.

El iubește în balans. Își strânge sufletul sub povara ofertei de a fi mintea poveștii. Îi aduce gândul din nori pe umeri. O alintă, dar o lovește în cuvânt. Pentru că ea refuză realitatea, în ideal complet, în care strălucește.

Ea iubește cu ochii închiși. El iubește cu ochii deschiși. Iar, sub privirea lor, se construiește, din distanță, drum comun. Pe-o poveste aproape… completă.

 

Încă

sunrise
Dacă întind mâinile
Până la capătul pământului
Și nu te ajung
Ochii mi se închid
În aerul gol
De tine.
Când stăm spate
În spate
Infinitul moare
Pe urma buzelor
Care nu se ajung
Să povestească.
Tu privești spre munte,
Eu spre mare.
Cum să ne împletim
Gândurile
Fără intersecții?
Întoarce-te,
Iubitule,
Să strângem răsăritul
În palmele
Unite,
La mare,
La munte
Și-n toate locurile
În care n-am fost
Împreună.
Încă.