Tag Archives: craciun

Dumnezeu așteaptă

Dumnezeu așteaptă.
Oamenii aleargă, în graba Crăciunului perfect, luptându-se pentru mirosul de cozonac, lumina din brad și somnul dulce de după trudă. O agitație așteptată cu sufletul la gură, care îi consumă, îi obosește, îi îndepărtează.

Dumnezeu așteaptă.
Străzile sunt prea mici pentru suflul zgomotos al mașinilor pline, care nu mai au timp și depășesc, la nesfârșit, alți oameni grăbiți spre nicăieri. Timpul, pașii, cadourile, visurile nu mai ajung…

Dumnezeu așteaptă.
Uitat de mama la raionul din spate, un copil ia un moș de hârtie de mână. La el încă mai e loc de minune.

Dumnezeu așteaptă. În spatele mâncării aburinde, a caselor lucind de curățenie, a grabei de a cumpăra din ce în ce mai mult, a avea din ce în ce mai mult, a arăta din ce în ce mai mult… așteaptă să Îl luăm de mână și să Îi zâmbim Pruncului născut în iesle, în colind.

Dumnezeu așteaptă să se nască. Noi ce mai așteptăm?

 

Dragă Moșule,

Am alergat tot anul, fără suflu, fără răgaz. Am urcat, am coborât, am plâns, am râs și am luat-o de la început, fără virgulă, fără pauză și, de multe ori, fără sens. A trecut timpul fără să simt, fără să știu iar, din toată încurcătura asta de secunde, m-am trezit la sfârșit de decembrie, năucă și cu sufletul obosit.

M-aș plânge iar, ca-n fiecare iarnă, că nu sunt copil și nu pot să-mi strâng inima într-o portocală crudă și-un colind la chitară. M-aș plânge că n-am energie, că nu mă mai bucur la fel când aud zăpada scârțâind sub tălpi și gerul înțepându-mi vârful nasului și obrajii roșii. M-aș plânge că am ales să gonesc prin timp, să uit de drum și doar să alerg, până m-o opri cineva să-mi arate sensul. Dar am obosit și să mă plâng.

De fapt, nu-mi lipsește nimic, Moșule. În afară de cer. Am șters praful din casă, dar a mai rămas puțin pe marginea sufletului. Niciodată nu se duce tot. Iar, când simți că s-a lustruit bine, în câteva secunde se adună iar: atâtea griji care nu se șterg decât cu buretele de sârmă, cu rugăciune și cu multă, multă răbdare…

Nu ți-am spus! Am împodobit bradul! Miroase dulceag și stă drept în mijlocul camerei, lăudându-și haina, semeț și verde crud. În suflet, însă, mai e loc de podoabă. După ce șterg praful o să fie loc de mai multă bucurie, de mai multă viață, de mai mult Crăciun.

Moșule, e păcat să mă plâng! Ai putea să mă oprești. Dar știu că tu ești Bun! Îți șcriu ca să mă ierți. Am alergat și n-am văzut pe drum: nici mâinile întinse, nici bisericile deschise, nici inimile plânse. M-am oprit abia acum, zăpăcită, la sfârșit de an, să te rog să dai tu unde eu n-am simțit. Să deschizi inimile cu bucuria Celui care este Bucurie și să nu lași niciun suflet să plângă de Crăciun. Fii tu acolo unde eu n-am fost! Și hrănește, cu iubirea ta, golurile din sufletele care nu-și mai amintesc ce e Crăciunul.

Iar, la sfârșit, dacă mai e loc de dorințe în desagă, ajută-mă să cred mai mult în ce-am uitat tot anul, ca la-nceput de drum în iesle: Cerul.

 

Dragă Moșule

Îți scriu în fiecare an. Mai mult de când îmi îmbătrânesc obrajii și părul iar picioarele îmi obosesc mai ușor. Pentru că acum sufletul îmi plânge mai mult după copilărie și splendoarea geamurilor aburite de dorința de a te vedea la poartă, scârțâindu-ți pașii în zăpadă. Îmi crește în ochi, mai mult ca oricând, dorința de minune, de bucurie profundă a ceea ce, de peste 2000 de ani, adună inimi lângă inimi, într-un dor autentic de cer.

Mi-aș dori să te văd ondulându-ți barba între degete, poruncindu-mi să-ți cânt, așa cum făceai odată. Să fim toți 5 și să colindăm despre tine alunecând din horn sau împiedicându-ți cizmele pe fereastră. Să-i cântăm tatălui meu La mulți ani în biserică și să-i admirăm sub barbă un zâmbet mândru de a ne avea împreună. Din nou.

Dar, între timp, am rămas mai puțini și mai sensibili. Ne e ușor să ne plângem, să ne supărăm și să ne oprim din drum. Să uităm că e atât de multă frumusețe în Crăciun, atât de mult sens în lumina născută-n iesle și că nu pierdem niciodată, fără ca Dumnezeu să nu ne ridice. Ne e ușor să ne amintim ce ne lipsește, când de fapt avem Totul! Crăciunul e un prilej prea uzat de a ne număra golurile, când sufletul ar trebui să fie plin de credință și speranță.

Mie nu-mi lipsește nimic, Moșule. Bucatele-s pe masă iar inima mi-e plină de o iubire pe care știu că n-o merit. Mă strânge în brațe, în fiecare zi, omul pe care îl iubesc și alături de care mi-aș dori să împart pământul și cerul. Însă știu că dincolo de ușa pe care o încui în fiecare zi în urma mea sunt atât de multe suflete care NU AU și nu înțeleg Crăciunul. Unora le e frig, altora foame, altora greu să se ridice de unde au căzut. Iar eu am învățat să ignor nevoia pe care nu știu s-o împlinesc dincolo de mine.

De aceea te rog: dă tu, din desaga plină, bucurie ochilor triști. Deschide-le sufletele spre minunea care nu se pierde și îmbrățișează-le inimile. Să nu fie lipsă, Moșule, măcar de Crăciun.

Iar, când colindul răzbește pe străzi în miez de noapte, să nu uiți să te odihnești. Și să ai mulțumirea că nu există suflet de copil care să nu iubească bucuria de a primi nu doar cadouri, ci speranța că minunile din noi nu mor niciodată.

 

Dragă Moșule,

Îți scriu de ceva timp, de câțiva ani în care mi-e dor atât de tare să fiu copil, încât mi se aprind ochii de bucuria bradului împodobit, în miros de iarnă și de portocală coaptă decojită de drag și poftă. Îți scriu cu dor de colind cu roșu în obraji și ger pe fular, alb și crud, cu dor de sensul pașilor îngropând zăpezi sub talpă, în drumuri vestitoare de bucurie și minune.

Apropie-te și, în locul listelor încărcate de vreri care să ne aglomereze ochii și mâinile, citește-ne adevăratele nevoi. Dă-ne simplitatea care ne lipsește de atâta timp în care Crăciunul a devenit mai mult prilej de cadouri și datorii, decât prilej de bucurie. Apropie-ne sufletele de oamenii care n-au unde să-și încălzească obrajii de Crăciun și întinde-ne mâinile pline spre buzunarele goale de prea multă vreme. Apoi, după ce epuizăm gândul bun și mâna întinsă, odihnește-ne inimile și șterge-ne lacrimile. Pentru că nu putem fi triști de Crăciun.

Știu, o să ne spui că ignorăm prea des cerul pentru a ni-l răsturna în palme de Crăciun. Că nu vedem dincolo de zidurile pe care ni le-am crescut, protector, peste suflete, ca să nu intre durerea, praful și strigătele fără voce ale oamenilor care pierd, în continuare, prea mult. Dar, dincolo de frig, zbucium și neputință, Crăciunul e singurul dar pe care ni-l permitem întreg, în brațe pe care le iubim și cântărind, pentru a nu știu câta oară, bucuria de recunoaște în suflet copilăria care se renaște din iesle în oameni, întreagă.

Iartă-ne podoaba și zidul și amintește-ți că, în spatele fiecărui glob agățat în brad, e privirea de copil a unui suflet care nu mai vrea să crească, ci vrea să simtă. Dă-ne și ciocolata, și iubirea, și îmbrățișarea pe care n-am primit-o încă. Pentru că ești bun.

Iar apoi, când pașii ți-s grei de drum și poveste, odihnește-te în inimile pe care le-ai bucurat atât de mult, amintindu-le că, dincolo de strădania asta continuă de a fi oameni, în fiecare decembrie, la sfârșit de an, sunt din nou, simplu și cald, copii.

 

Fără sfârșit

tumblr_mgjc9bIFmi1rhf69vo1_500
M-am așezat
Pe-un fulg
Și m-am topit în colind.
Am cântat
Până a ajuns
Gândul,
Pe-un acord de chitară,
În mâinile tale.

Ai privit
Fulgul
Topit.
Semăna cu o lacrimă,
Strivită.
Ai strâns palma
Pe inimă,
Și-ai dat drumul
Cântecului
Înăuntru.

De atunci
Tot cânt
Și nu știu
Să mă opresc
Decât pe pleoapele tale
Când se deschid,
Îm zâmbet,
Și mă pierd.

Crăciun fericit,
Ochi albaștri!
Să străluciți
În vestea cea mai frumoasă
A unui decembrie
Târziu:
Iubirea
Care se naște
Și nu îmbătrânește
Niciodată.

 

Dragă Moșule,

Știu că nu mai suntem. Am urcat treptele vieții câte două, în speranța că vom ajunge sus, fără să îmbătrânim. Am pompat inima cu bucurie în extremă și tristețe în cădere, fără echilibru. Am jucat anul în pariu de „sigur” și „poate”, fără să știm că echilibrul se pierde când alergi. Am promis și am uitat, am descoperit oameni și i-am acoperit cu așteptări. Am câștigat, ca să pierdem apoi. Știu că nu mai suntem…copii.

lightstock_129157_xsmall_user_6617753Ți-am cerut mereu bucurie de copil. Pentru că sinceritatea ochilor care se joacă și plâng, se bucură și iubesc atât de simplu și curat, nu poate fi înlocuită cu nimic, niciodată. Te-am provocat să vii. Nu cu saci de jucării sau dulciuri, ci cu liniște și bucurie caldă. Acum nu mai aștept. Doar cred, știind că fiecare Crăciun are în el sfințenia și speranța unei inimi calde, chiar dacă e frig în ieslea rece.

Azi ți-aș spune altfel. Te-aș lua deoparte, cu sufletul strâns, și ți-aș cere să aduci credință în sufletele slabe. Să bați la uși care nu se deschid, la geamuri care nu au lumini în globuri, la inimi din care s-au scurs bucuriile în cădere și vină. Să dai speranță, putere, sufletelor care au alergat atât de mult, încât nici acum nu mai știu să se oprească, de teamă să nu se lipească de pământ.

Te-aș ruga, apoi, să mai ridici din poveri. Umerii slabi nu au loc de cruci grele de Crăciun. Alină durerea spatelui gârbovit, ridicând măcar pentru o clipă crucea. Iar, în locul ei, acoperă sufletul cu putere și gând bun. Să poată merge drept, înainte.

Apoi, te-aș lua de mână și ți-aș spune să vindeci iubirile de praf. Pentru că, de prea multe ori, se-mpiedică de inimi care nu știu să vadă sau să îmbrățișeze când drumurile se-ncâlcesc și părul albește.

Fii tu bătaia din inimile moi, bucuria din ochii care nu vor să se deschidă, pașii picioarelor înlemnite de teamă, zâmbet în buzele care plâng. Adu-l pe Hristos din iesle în suflete, ca să simtă din nou iubirea care nu știe să moară vreodată.

Știu că nu suntem… copii. Dar crește-ne sufletele, să încapă în noi bucuria ochilor care văd, pentru prima dată, zâmbetul vieții primite-n dar. Să-nțelegem că binele e în noi și crește când îl împarți. Așa cum orice copil își împarte jucăria preferată cu cei care îi iau în brațe.

Fă tu, Moșule, din Crăciun, minune!

 

Nu deranjați!

CHRISTMAS5340077
Nu deranja
Mijlocul
Sufletului meu.
Știu că
Ai tendința
De a-l aerisi
De Crăciun,
Ca-n orice altă
Sărbătoare.
Lasă-l
Să respire
La fel:
Cu bucurie,
Cu regret,
Cu rugăciune
Care încă urcă.
Dacă-l întorci
De pe o parte
Pe alta,
S-ar putea să
Se rănească
Iubirea
De marginile
Ascuțite bine
Tot anul.

N-aș vrea
Să sângerez
De Crăciun.

Lasă-mi mijlocul
Sufletului
Să crească
La fel
Până-n cumpăna
Dintre ani
Și
Nu-i zidi,
Cu forța,
Scuturi
De dorințe
Pe care să le lepăd,
Apoi,
Când nu mai e loc
De putere,
De prea multe
Așteptări.

Nu deranja
Mijlocul
Sufletului meu.
Mai bine sincer
De Crăciun.

 

Crăciun în rai

Mă sunai de ziua mea și îmi spuneai, în ton cald și ironic: „Păi na, la mulți ani”. Atât. Simplu. Și în urarea ta îți simțeam tot sufletul. Nu ne vorbeam des. Când povesteam, însă, știam că sufletul nostru a rămas în același loc, dacă nu poate a mai crescut un pic, în iubire de frate și soră. Așa cum e firesc, în anii care împart bucurie.

Mi-am dat seama cât ții la mine pentru prima dată când ai vrut să ameninți un băiat care nu mă trata „cum trebuie”. „Nu te merită”. Hai să plecăm acasă”. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Eram mică. Iar tu erai acolo, părintesc, deși nu cu mult mai în vârstă, și-mi apărai aripile frânte.
index
Anul trecut pe vremea asta, reciclai barba de câlți pentru Moș Crăciun. Zâmbeai ironic la gândul că iar o să-l mănânce barba, că e veche și aspră, și n-o să reziste mai mult de câteva colinde să fie mesagerul cerului. Îl aranjai mustața și brâul și te strecurai printre copii. Pentru că asta erai, încă.

Vinerile erau ale noastre. Veneam cu oboseala la etaj și așteptam să mă cuibăresc în canapeaua voastră mereu caldă la un film și un pahar de vin de Focșani. Până să reușim să vedem unul, treceau ore, pentru că niciodată imaginea nu era perfectă, subiectul nu era bun, boxele nu erau aranjate… Perfecționist în toate, reușeai să ridici orice făceai la rang de artă. Erai un stres mare împachetat într-un trup mic, și-un suflet de două ori mai încăpător. Și te certam că-ți pierzi ochii la calculator, deși te iubeam pentru asta.

Eram mândră de tine. Erai fratele meu „geniu”, pe care-l împărțeam în vorbe peste tot în lume. Erai omul cu pereți zidiți în bibliotecă, scriitorul înțelept, sufletul cu ochi verzi și zâmbet de vedetă. Erai fratele meu pe care nu știam să-l pun în tipare. Cel mai bun.

De când desenai perfect portretele din manualele de artă, până când sculptai săbii din lemn și tablă pentru războaiele din drum cu băieții, știai să trăiești frumos. Nu în excese, dar niciodată în minus. Pentru că mereu era ceva de făcut, ceva de zidit, ceva de iubit. Niciodată puțin.

Știai ce înseamnă familie. Erai totul pentru sufletele care te așteptau acasă. Îmi erai model de iubire și de sens în familie, în viață, în parcurs. Ți-ai trăit anii cu fruntea sus, cu inima sus, cu mintea la tot ce e în lume și mai sus de lume.

Să ne spui cum e în rai, dragul nostru. Să împarți fericire și acolo și să verși din firmiturile bucuriei și în sufletele noastre. Că sunt mici și încă se sperie pe drum, încă șchiopătează, încă se împiedică.

Nu știu să-ți scriu cum simt. Dar, din suflet mic, îți datorez o lume. Pentru că, prin ochii tăi, am învățat ce înseamnă iubirea care se jertfește pentru celălalt. Pentru familie, pentru lume, pentru rai.

Sper să împărțim Crăciunul și acum. De acolo, de departe, să ne strângi sufletele în brațe, când cântă colinde. Să adormi răul și să desenezi în noi senin, din cerul pe care l-ai câștigat. Ca să avem curaj să trăim Crăciunul în bucurie, așa cum ne-a învățat Moșul cu barba de câlți, când îl vestea pe Dumnezeu la ușa de fier.

 

 

 

 

 

Dacă uiți

Dacă nu știi despre ce e Crăciunul, închide ochii puțin. Adoarme în tine lumea culorilor sclipitoare, a brazilor atât de înalți încât acoperă sufletele mici, a cadourilor cumpărate ușor, gata împachetate.

Dacă nu îți amintești despre ce e Crăciunul, vindecă-ți buzele de prea multe cuvinte. Lasă tăcerea să spună în litere pe care poate nu le cunoști, dar le simți. Oprește-te din graba urărilor copiate. Ridică-ți inima puțin mai sus de tavanul împodobit cu luminițe de brad crud, în miros de iarnă care spune o poveste, dar pe care nu o mai știi. Întreagă.light

Dacă nu simți despre ce e Crăciunul, închide ușa supermarketurilor în zgomot de reducere, a suprafeței uneori prea strălucitoare a sărbătorii prea des fără conținut, când ambalajul fură priviri îndrăgostite de iarnă.

Crăciunul e căldură. Însă, nu căldura generoasă a șemineurilor, ci a ieslei. E căldura care crește din împărțirea sufletelor, și nu a cadourilor simbolice. E dăruirea nu din ce ai, ci din ceea ce ești. Așa cum a făcut-o El, iubind.

Crăciunul e liniște. E pacea care acoperă sufletele în colind sincer, necalculat în câștiguri, a Celui care a fost și nu a încetat să fie.

Crăciunul e frumusețe. A cerului care se unește cu pământul, pentru a-l ridica mai sus. În credință, în iubire, în speranță. E acasă, chiar și pentru cei care nu și-au găsit-o încă.

Crăciunul nu e niciodată singular. Nu e despre ceea ce am eu, ce vreau eu, ce sunt eu. E despre ceea ce suntem cu ceilalți. E iubirea care recunoaște darul de a ne avea unii pe alții. E minunea care renaște, în fiecare an, fără a se pierde vreodată. În fiecare colț de lume.

Crăciunul e jerftă. Pentru că nicio iubire adevărată nu și-a desenat marginile, fără a-și vărsa înăuntru conținutul. Cu luptă, cu speranță, cu credință. Și, dacă a te sacrifica pentru o singură persoană poate însemna totul pentru tine, ce înseamnă jertfa pentru o lume întreagă? Atât de mare e iubirea care se naște în fiecare an de Crăciun. Infinită.

 

Paradoxuri firești

tumblr_nfcp70Nfnt1sfku6po1_500
Paradoxul
Darului:
A da
De unde nu ai
Și totuși
A avea
Mai mult.

Paradoxul
Bunătății:
A împărți
Din tine,
Până nu rămâi
Cu nimic
Și totuși
A rămâne
Cu mai mult.

Paradoxul
Iubirii:
A-ți cuibări
Sufletul
În alt suflet
Până nu mai rămâi
Cu deloc
Și totuși
A rămâne
Cu mai mult.

Paradoxul
Crăciunului:
A aduce iubirea
În lume
Printr-un Om,
Ca să nu mai rămână
Pământ
În suflete,
A muri
Pentru iubire
Și totuși
A rămâne
Dumnezeu.