Mă sunai de ziua mea și îmi spuneai, în ton cald și ironic: „Păi na, la mulți ani”. Atât. Simplu. Și în urarea ta îți simțeam tot sufletul. Nu ne vorbeam des. Când povesteam, însă, știam că sufletul nostru a rămas în același loc, dacă nu poate a mai crescut un pic, în iubire de frate și soră. Așa cum e firesc, în anii care împart bucurie.
Mi-am dat seama cât ții la mine pentru prima dată când ai vrut să ameninți un băiat care nu mă trata „cum trebuie”. „Nu te merită”. Hai să plecăm acasă”. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Eram mică. Iar tu erai acolo, părintesc, deși nu cu mult mai în vârstă, și-mi apărai aripile frânte.
Anul trecut pe vremea asta, reciclai barba de câlți pentru Moș Crăciun. Zâmbeai ironic la gândul că iar o să-l mănânce barba, că e veche și aspră, și n-o să reziste mai mult de câteva colinde să fie mesagerul cerului. Îl aranjai mustața și brâul și te strecurai printre copii. Pentru că asta erai, încă.
Vinerile erau ale noastre. Veneam cu oboseala la etaj și așteptam să mă cuibăresc în canapeaua voastră mereu caldă la un film și un pahar de vin de Focșani. Până să reușim să vedem unul, treceau ore, pentru că niciodată imaginea nu era perfectă, subiectul nu era bun, boxele nu erau aranjate… Perfecționist în toate, reușeai să ridici orice făceai la rang de artă. Erai un stres mare împachetat într-un trup mic, și-un suflet de două ori mai încăpător. Și te certam că-ți pierzi ochii la calculator, deși te iubeam pentru asta.
Eram mândră de tine. Erai fratele meu „geniu”, pe care-l împărțeam în vorbe peste tot în lume. Erai omul cu pereți zidiți în bibliotecă, scriitorul înțelept, sufletul cu ochi verzi și zâmbet de vedetă. Erai fratele meu pe care nu știam să-l pun în tipare. Cel mai bun.
De când desenai perfect portretele din manualele de artă, până când sculptai săbii din lemn și tablă pentru războaiele din drum cu băieții, știai să trăiești frumos. Nu în excese, dar niciodată în minus. Pentru că mereu era ceva de făcut, ceva de zidit, ceva de iubit. Niciodată puțin.
Știai ce înseamnă familie. Erai totul pentru sufletele care te așteptau acasă. Îmi erai model de iubire și de sens în familie, în viață, în parcurs. Ți-ai trăit anii cu fruntea sus, cu inima sus, cu mintea la tot ce e în lume și mai sus de lume.
Să ne spui cum e în rai, dragul nostru. Să împarți fericire și acolo și să verși din firmiturile bucuriei și în sufletele noastre. Că sunt mici și încă se sperie pe drum, încă șchiopătează, încă se împiedică.
Nu știu să-ți scriu cum simt. Dar, din suflet mic, îți datorez o lume. Pentru că, prin ochii tăi, am învățat ce înseamnă iubirea care se jertfește pentru celălalt. Pentru familie, pentru lume, pentru rai.
Sper să împărțim Crăciunul și acum. De acolo, de departe, să ne strângi sufletele în brațe, când cântă colinde. Să adormi răul și să desenezi în noi senin, din cerul pe care l-ai câștigat. Ca să avem curaj să trăim Crăciunul în bucurie, așa cum ne-a învățat Moșul cu barba de câlți, când îl vestea pe Dumnezeu la ușa de fier.
