Nu știu de unde vine jena asta de a recunoaște că suntem oameni, că uneori e greu și doare, că ne cresc fire albe peste noapte și ne mor neuronii de la prea mult stres, că am vrea să fim părinții perfecți, dar nu avem resurse, nu avem timp, nu avem răbdare. Sunt zile în care a reuși să trecem prin fiecare oră e suficient. Suficient că am rămas întregi, deși nu credeam că e posibil. Suficient că am reușit să nu țipăm prea mult, să nu ne acuzăm prea mult, să nu disperăm. Suficient că iubirea care ne aleargă prin casă, dărâmând tot ce îi iese în cale e încă fericită la sfârșitul zilei, după 2 ani în care a învățat să se bucure de fiecare minut cu energie, cu țipete, cu o sinceritate firească atât în plâns, cât și în râs.

Sunt zile în care ne grăbim atât de tare, încât uităm să mai respirăm. Printre mailuri, conferințe, neuroni arși peste probleme și eforturi inumane de a privi lucrurile obiectiv, a fi umani pare să nu fie mereu permis social, mai ales atunci când ești părinte. Ori adevărul e dincolo de limitele sociale, acolo unde a încerca nu înseamnă a și reuși, dar înseamnă că ești pe drumul cel bun.

Sunt zile în care a-ți lăsa copilul la grădi îți rupe sufletul în două, pentru că deja ți-e dor de ce-ar fi putut să fie ziua cu el, dar și o ușurare, pentru că îți dă timp să rezolvi problemele pe care nu ai fi avut timp să le atingi altfel. Și e normal. Normal să continue viața cu inima ruptă, dar mintea întreagă, pentru că nu există părinte care să nu aiba nevoie de timp de respirat.

Sunt zile în care ți-ai dori să fi făcut mai mult ca părinte. Să educi mai mult, să iubești mai mult, să îmbrățișezi mai mult, să liniștești mai mult. Dar nu există un calcul atât de exact din care să ieși câștigător. A-ți trasa limitele prea sus înseamnă a hrăni o neputință. A asculta de gura lumii atunci când deja ești obosit și încercat înseamnă a te lăsa dominat de ce e în afara ta în loc să asculți de ce se întâmplă înăuntru.

Azi e o zi de respirat. Și e ok că încă mai suntem întregi, după atâta caniculă, atâtea probleme, atâtea neputințe. Respirăm cu ea în brațe, mâncăm resturi de prin frigider și mergem mai departe. Atât.

+1

0

Cum ar fi fost dacă nu se deschidea cerul să te îmbrățișeze? Dacă te-ar mai fi ținut pământul înca puțin, măcar o clipă, măcar un sărut, măcar o lacrimă de revedere? Să îți fi spus că te iubim cât pământul și cerul la un loc și că, oricând ai pleca, ultima îmbrățișare a zâmbetului tău ne va umple sufletul până nu va mai fi timp între noi? Să îți fi sorbit cuvintele încă puțin, vocea caldă care povestea despre iubire și înțelegere, despre cât de mult ai crescut în suflet, mai ales de când te-ai îmbrăcat în reverendă și-n binecuvântare? Să ne fi sorbit cafeaua cu lapte pe canapeaua scundă și să ne fi certat neputința de a mai sta treji încă puțin ca să vedem un film HD înghesuiți, fericiți, copii? Să ne fi cunoscut noile iubiri cu ochi de cer și să le fi lăsat să-și admire unele altora aripile de suflete mici, care încă nu au cunoscut pământul atât de mult încât să-și lepede zborul și cerul?

Cum ar fi fost dacă mai stăteai puțin? Dacă opreai timpul cât să mai respiri încă o dată părul ei și ochii verzi? Dacă mai sărutai o dată obrajii mamei și ai tatălui la revedere, aplecând din umeri și din inimă și zâmbind mirosului de ardei copți cu foame de acasă? Să îți fi povestit, întinși pe sobă, despre cum am plecat peste mări și țări, cu atâta dor de umbra viei și de roșiile calde din grădină? Că ne-am descoperit sufletele în drumuri lungi, într-un departe cu oameni diverși, dar calzi și buni, dar că acasă este totuși, și un loc, nu numai o emoție? Să ne fi descoperit, așa mari și cu riduri, dar cu visuri de copii în suflete încă?

Cum ar fi fost dacă ajungeai atunci la biserică? O zi normală în care ți-ai fi purtat sufletul pe trotuar fără să-ți oprească nimeni trupul, timpul, viața? Să te fi sunat și să-ți fi cerut încă o dată sfatul, mândră că încerci să protejezi anii dintre noi, că te straduiești să-mi acoperi sufletul cu mai multă răbdare, cu mai multă lumină? Să-mi fi amintit de prima dată când mi-ai apărat sufletul de dezamăgire și mi-ai spus cald „să plecăm acasă”, pentru că inima mea nu avea de învățat acolo nimic bun? Să ne fi ciocnit ochelarii în îmbrățișare, așa cum făceam de obicei, chicotind sub ironia momentului, amândoi înalți, amândoi râzând?

Cum ar fi fost dacă ne mai iubeai puțin aici? Oare ar fi durut atât de tare cerul dacă mai stăteai o secundă, o clipă, o iubire?

Te iubesc, plâng și mi-e tare dor de tine! La mulți de cer!

+7

0